Un film lung în 4 păreri scurte: The Brutalist
Ne-am adunat într-o nepopulară seară de luni vreo 9 inși din redacția igloo, arhitecți și nearhitecți, la cinema, înarmați cu găleți de popcorn, să vedem The Brutalist (r.: Brady Corbet, 2024), pentru care Adrien Brody tocmai a luat un Oscar. Din cele 9 recenzii-fulger promise s-a reușit smulgerea a doar 4, scriitorii redacției fiind primii care s-au sustras scrisului. Arhitecții au rămas vigilenți, căci filmul se joacă (și) pe terenul lor.
Invitat de Anda și Iuliana pentru o părere, am văzut un film prea lung, adesea excesiv, cu multe umpluturi, candidat perfect pentru marele premiu la categoria Tema poveștii e mai importantă decât povestea însăși. Cum nu sunt critic de film, nu cred să fie relevante explicațiile dezamăgirii mele. Fiind însă despre un arhitect, îmi voi permite câteva observații specifice. Prima ar fi bizareria acceptării de către milionarul finanțator și comunitatea implicată în decizie a unui proiect de centru comunitar cam sinistru. Cadrele din clădirea în construcție au relevat de fiecare dată un decor macabru acolo unde ar fi trebuit să fie spații de întâlnire, o bibliotecă și o sală de sport. Dacă e firesc ca personajul să își manifeste trauma post-Buchenwald și în creație, priza cu realismul filmului e precară. Apoi, între titlu și cadrele arhitecturale se naște bănuiala că brutalismul e o consecință a experienței de lagăr, inspirat fiind (mai ales) de arhitectura concentraționară nazistă. O direcție fertilă, la care nu mă gândisem până acum. Iar finalul, cu opera arhitectului omagiată la Bienala de la Veneția, a mai adăugat niște dileme, dincolo de aceea a necesității sale. Oare ce a vrut să spună autorul cu mulțimea de proiecte religioase, toate în spiritul morbid deja stabilit? Că trauma te califică pentru arhitectura religioasă? Că dependența de heroină nu afectează drumul către succes? Că oamenii vor să se roage în spații de inspirație concentraționară? Că dumnezeu, oricare ar fi el, se simte bine în case fără geamuri? Că moartea soției l-a eliberat creativ? Că nu trebuie renunțat niciodată (oricât ești de distrus) la urmărirea visului american? Dacă mi-ar fi plăcut filmul, mi-aș fi dedicat niște ore analizei. Dar nu e cazul.
Bruno Andreșoiu, arhitect
Un film inedit care folosește arhitectura ca laitmotiv să exprime ceea ce putem numi complexitatea vieții – a oamenilor și a experiențelor ce le conturează personalitatea –, expunând un domeniu profesional în care rezultatele și satisfacția vin cu întârziere (dacă vin!). Ca arhitect, tema nu poate decât să mă intereseze. Parcursul protagonistului e de asemenea incitant: indiferent că se dă jos dintr-un tren sau coboară de pe un vapor într-un loc străin, e nevoit să înceapă de la zero și, prin abilitățile sale, să încerce să obțină totul din situațiile în care se află… Eșecurile (sau percepția eșecului) sunt și ele parte necesară din experiență. Filmul nu mi s-a părut ușor de digerat, cadre prelungite îți pun răbdarea la încercare, cu dialoguri sau acțiuni nu neapărat relevante. Interesant e cum arhitectura devine, pe rând, fundal și personaj de sine stătător, iar felul în care umbra holocaustului și a războiului amprentează un întreg stil arhitectural (sau o imaginație creatoare) funcționează plauzibil, prin trăsături precum grandomanie, masivitate, austeritate, lipsă de coerență față de contextul în care este inserat. În ansamblu, filmul mi-a oferit o experiență diferită de cele cu care sunt obișnuit, dar și un prilej rar de a vedea pe marile ecrane un segment profesional care poate ar merita mai multă atenție și care cu siguranță îi interesează și pe cei din afara domeniului.
Roland Fediuc, arhitect
Producțiile americane de hiperimagini și de hipernarațiuni îi seduc și îi șantajează chiar și pe cei mai „lucizi” dintre noi și e plăcut uneori să nu opui rezistență. Sunt câteva momente frumoase în film – nici nu putea fi altfel la peste 3 ore, ceva se ivește prin forța probabilităților. De pildă, peisajul ireal al carierei de marmură; disperarea violentă a lui László Tóth ca străin absolut; singura replică vie a industriașului care-i cere arhitectului să construiască „Something boundless, something new!” – ca personaj antagonist ar fi avut un potențial uriaș, chiar în logica monomaniei lui, dar rămâne o prezență pur schematică, de rețetă. Filmul e, dincolo de toate, o mare pastișă (în sensul cel mai cantitativ posibil) după două capodopere ale lui Paul Thomas Anderson, The Master și There Will Be Blood, spre care trimit cititorii tocmai pentru o receptare mai rece, dar și mai întreagă a Brutalistului.
Iuliana Dumitru, redactor
În personajul lui László Tóth, un arhitect maghiar care caută refugiu în America, regizorul Brady Corbet surprinde esența unei minți creative care se luptă să-și găsească locul în America postbelică. Filmul îl poziționează pe Tóth pe fundalul Chicago-ului anilor 1950 – un oraș care era, la acea vreme, un centru prolific pentru arhitectura modernistă, cu actori importanți precum Mies van der Rohe și Second School of Chicago care împingeau limitele formei și funcției. Ceea ce mi se pare curios în narațiunea filmului este că cineva cu talentul lui Tóth ar fi găsit (probabil) acceptare imediată în comunitatea arhitecturală din Chicago. Tensiunea filmului se bazează pe obstacole care par oarecum fabricate, având în vedere contextul istoric; cercurile arhitecturale din Chicago îmbrățișau activ imigranții europeni cu perspective proaspete.
Anda Zota, arhitect, redactor-șef
