Un taciturn, un rebel și niște poeți nebuni. Trei romane ucrainene contemporane
Texte: Iuliana Dumitru, Diana Badea
În literatură (ca și-n arhitectură), vecinii ne sunt mai îndepărtați decât cei de departe. Nu știm mare lucru despre ce se scrie în Bulgaria, Serbia sau în spațiul est-european și balcanic (poate cu excepția Ungariei), deși ne leagă fire ale unei istorii, ale unui limbaj și ale unei realități concrete ce nu mai au nevoie de explicitări. Ne recunoaștem între noi, știm exact despre ce vorbim, împărțim o halcă comună de existență și geografie. Și totuși se prea poate ca uneori să nu înțelegem, iar proximul să ne devină străin și inexplicabil. E cazul războiului nou din preajma noastră. Numai că războiul era vechi. Dar noi n-am știut, pentru că n-am citit. (Nu-i nimic, citim acum, cu prilejul celui mai recent număr igloo, dedicat Ucrainei.) Nu războiul e însă tema aici, ci câteva excelente decupaje de literatură ucraineană contemporană. Nu vă plictisim invitându-vă la o lectură „umanitară” ori de strictă informare geopolitică, ci la experiența deplină a unei literaturi valoroase și viguroase prin ea însăși, dincolo de orice conjunctură.
Editura Paralela 45, 2022
Traducere de Antoaneta Olteanu
Optimistul întunecat
Ce se întâmplă cu viața pe timp de război? Răspunsul e dezarmant în banalitatea lui elementară: merge înainte. Vitalul răzbește și în forme mutilate, iar anormalul își întemeiază o nouă ordine ce, nu după multă vreme, ia chipul familiarității, cu sâcâieli și bucurii, ca în orice realitate „normală”. E povestea lui Serghei Sergheici care, împreună cu „dușmanul său din copilărie”, rămâne singur într-un sat dezafectat din zona gri (teritoriu din estul țării, la granița incertă dintre forțele ucrainene și cele separatiste) și devine astfel „locuitor al războiului”.
În locul ăsta pustiit, cu cele trei străzi brăzdate din loc în loc de craterele proiectilelor și case goale pe ale căror uși scrie cu vopsea neagră „Proprietarii trăiesc” – un avertisment, o promisiune de reîntoarcere –, timpul începe să curgă altfel. Prezentul se subțiază și se topește în proiecții fie ale trecutului (rememorări, reverii, comparații), fie ale unui soi de viitor în care se amestecă teamă și speranță: „Deocamdată satul lor avusese noroc! Ei, da, biserica fusese bombardată, dar oricum nu locuia nimeni în ea […]. Ei, și mai căzuseră vreo două proiectile, dar numai unul făcuse pagube. Dar așa, totul e în ordine! Satul lor e aproape întreg! Numai bine să te întorci și să trăiești sănătos!”
Orele și zilele își pierd relieful, iar în absența structurilor social-economice obișnuite ale unei comunități, ritmul existenței îl dau mai degrabă ciclurile naturii – e beznă sau lumină, cărbuni în godin sau raze de soare, hibernarea sau dezmorțirea albinelor. Pe fundalul unei liniști dense, parcă „turnată în fontă” și străbătută de ecourile și trepidațiile bombardamentelor, natura în mersul ei neîntrerupt oferă o ancoră: „Ei, iar la primăvară totul o să se schimbe, natura se va trezi, păsările o să cânte mai tare decât tunurile. Pentru că păsările o să cânte mai aproape, iar tunurile o să rămână acolo, departe. Și doar uneori, nu se știe de ce, poate la beție sau poate că fiind adormiți, artileriștii o să scape cumva, din întâmplare, vreo două proiectile spre satul lor. O dată pe lună, nu mai mult. Și aceste proiectile o să cadă acolo unde nu e nimic viu.”
Prima jumătate a romanului e o construcție mai degrabă statică, ce urmărește însă țintit și alert derularea acestei vieți compuse din gesturi mici și reflecții lapidare, în care singurătatea lui Sergheici – personaj zgârcit la vorbă și pragmatic în simțire, dar în sens inocent, nu cinic – capătă forma limpede a supraviețuirii. Umorul sumbru, frust, exprimat în cuvinte puține, e și el, de-a lungul întregului roman, un mod de a îmblânzi absurdul și tragedia: „Și ce e la voi acolo, în Ucraina? întrebă. Slănină e pentru toți?” sau „La 9 trebuie să ieși în intersecție, turui ea dintr-o răsuflare. L-au omorât în Donbass pe Vitka Samoilenko, o să-l întâmpinăm! / Cum să-l întâmpinăm, dacă l-au omorât?”
A doua jumătate a romanului creează alt ritm narativ și spațial, reconstituind aventura lui Sergheici de a părăsi temporar zona de conflict pentru a-și duce albinele să polenizeze la loc pașnic. Se deschide aici o lume necunoscută, cu legi noi și arbitrare. Drumurile îl vor duce, în cele din urmă, în Crimeea proaspăt anexată, teritoriu însorit, fertil și exotic (deci în contrast puternic cu cenușiul satului natal), dar și ostil în farmecul lui.
Finalul îl surprinde pe Sergheici în camionul său cu geamurile sparte, revenind împăcat la matcă, în satul gri în care totuși îl așteaptă cineva (un singur om) și în care normalitatea se poate relua din clipă-n clipă: „Sunt aproape trei ani de când el și Pașka mențin viața în sat! Doar nu poate fi lăsat satul așa, fără viață! Dacă o să plece toți, n-o să se mai întoarcă nimeni! Dar așa obligatoriu o să se întoarcă.”
Andrei Kurkov s-a născut în 1961 la Sankt Petersburg și e scriitor ucrainean de limbă rusă. În Rusia, unde oficialitățile îl consideră „naționalist ucrainean de limbă rusă”, deci „trădător”, are de mai mulți ani interdicție de publicare. A fost tradus în 37 de limbi și locuiește în cea mai mare parte a timpului la Kiev. Fiii săi, de 19 și 23 de ani, sunt în prezent implicați în misiunile de apărare a țării. Căutați-i cu încredere nu doar literatura, ci și interviurile și articolele politice („nu mai scriu deloc ficțiune de când a început războiul”, mărturisea de curând scriitorul). (I. D.)
Anarchy in the UKR de Serhii Jadan
Editura Cartier, 2021
Traducere de Maria Hoșciuc
Un rebel cu cauză
Un narator tânăr, îndrăzneț, înduioșător în nesupunerea sa pornește imediat după protestele Euromaidanului într-o lungă peregrinare cu mașina, autobuzul dar mai ales cu trenul, spre peisajele post-industriale, abandonate, descumpănite ale Ucrainei de Sud. Este pretextul unui soi de anabasis în istoria recentă, volburoasă, himerică a țării sale, un vagabondaj mental, istoric și ideologic al Ucrainei pre și postsovietice. „… întotdeauna mi-au plăcut gările, gările vara din Donbasul de Nord, unde se aduna toată «elita» locală, alcoolicii, veteranii și soldații, părinții noștri obosiți, care veneau în serile liniștite de iulie în mica gară cu coloane groase, design după război, ce putea fi mai bun, beau la bufet vodcă caldă, ascultau radioul republican, uneori se certau și înjunghiau cu șișul cu care înainte de asta tăiaseră legume și deschiseseră conserve cu suc de roșii.”
Fragmentarium de idei, judecăți, amintiri, digresiuni, caiet de călătorie, decupaj jurnalistic al unei noi realități istorice, Anarchy in the UKR este un roman-eseu experimental, lapidar și personal ce decupează și remontează peliculele memoriei ale unei țări într-o continuă și traumatică schimbare. De fapt, Ucraina povestită de Jadan este o țară minată de detașamente de partizani, eroi, revoluționari, anarho-comuniști, proletari, bețivi, optimist-teribiliști, „mulți hoți și speculanți, persoane care încalcă în mod deliberat regulile conviețuirii socialiste”, siluetele Istoriei ce își bântuie teritoriile în căutarea propriei narațiuni.
Romanul lui Serhii Jadan este mai mult decât o carte a clivajelor sociale și a războiului, a etapelor proiectului socialist eșuat, cât și a etapelor desovietizării și ale derusificării Ucrainei actuale. Este povestea idealizată și asumată a căutării unei identități, a construirii unei limbi proprii, o scormonire în rezervorul memoriei unei generații pierdute, deziluzionate, basculate în iureșul marii Istorii, este povestea pe care și-ar putea-o spune oricine pentru a putea supraviețui. (D. B.)
Editura Cartier, 2021
Traducere de Maria Hoșciuc
„Politologi, deputați, hipnotizatori, demiurgi și alții”
Deși nu suntem la zi nici cu bibliografia postmodernismului, nici cu istoria și simbolurile Ucrainei, romanul experimental și iconoclast al lui Andruhovîci se înghite dintr-o răsuflare sau dintr-un hohot, pentru că nu totul trebuie înțeles sau explicat. Apărut în 1992, când națiunea încerca să-și recupereze și să-și (re)instaureze miturile culturale și eroii, Recreații sfarmă totul în malaxorul său de exuberanță și cruzime: timp, identitate, istorie, repere, tradiție, spațiu, literatură, dar mai ales limbaj – și tocmai în asta constă forța unei scriituri ce și-ar fi putut pierde ușor suflul și relevanța sub artificiile unui anume context, unei anume maniere. Dezarticularea și „batjocorirea” limbii creează o nouă limbă, vorbirea în dodii produce structuri cristaline și radicale, într-un roman ca un poem hipertrofiat și hiperdramatic, în care vocile, replicile și imaginile se contractă, se dilată și se succed intens până la anihilare, timp de o noapte, o noapte nebună, carnavalescă și hipnotică, la Ciortopil, unde o mână de poeți iau parte la așa-numita „Sărbătoare a Învierii Duhului”.
Cartea evocă sarcastic scena văzută și nevăzută a festivalurilor literare, topind în „lista infinită” a acestui theatrum omenesc zeci și sute de registre, asocieri și referințe locale pe care cititorul străin de Ucraina nu le poate decripta complet, însă din zbor aș aminti dialogurile desprinse din Ionesco, retorica obsesiv-incantatorie a lui Thomas Bernhard sau chiar filonul unui tip de comic exploatat mai târziu de Planeta Moldova. Din „Programul Sărbătorii”: „alegerea Reginei sărbătorii «Superdomnișoara», concursul de tras de pături și cabluri, scene acrobatice, distracții apocrife, spectacol-mister de teatru «Dragoste de Patrie unde-i eroism», dansuri, glume, amor” sau „Festivalul de muzică rock «Prezentarea cadavrului» (participă trupele «Doctor Tahabat», «Ouă Sparte», «Leviatan», «Orgasm», «Brăduț»). Seara de poezie «Noi suntem, pentru că nu putem să fim». […] Sponsorii sărbătorii: cooperativa «Metalika», întreprinderea mixtă «Intersex»” ș.a.m.d. (I. D.)
