Văzut la Les Films de Cannes à Bucarest: „Metronom”, inocența în așteptarea istoriei
Text: Iuliana Dumitru; Imagini: courtesy of Les Films de Cannes à Bucarest
București, anul 1972. Adolescenții își inventează forme de supraviețuire și de evadare – se „ascultă muzică” și se „scriu scrisori” la Europa Liberă. E mica lor rutină de divertisment subversiv, asupra căruia Securitatea veghează, în limitele unei îngăduințe strategice, căci când și când trebuie dat năvală în apartamente pentru o lecție, o zgâlțâială sau doar o sperietură, o noapte la secție, un avertisment, o negociere de servicii nenumite, pentru, nu?, un viitor mai bun. Discuția rămâne deschisă. Toată lumea știe mecanismul, un pic știu asta și adolescenții noștri din film, dar nu până la capăt și nu cu spaima mută a părinților aspriți – nu au cum.
Ăsta e contextul unei narațiuni limpezi, ce operează în câteva raporturi și momente simple, curate, care nu se întrezăresc chiar de la început, când filmul pentru o vreme dă senzația că se pierde mai degrabă în crearea unei simple „atmosfere”, a unui tablou documentar-pitoresc al anilor ’70. Privite retrospectiv însă, lungile scene de dans, sporovăială și chef de apartament burghez, de pildă, oglindesc o lume, un firesc, una dintre nenumărate insule în care adolescența și libertatea erau posibile. Și tot retrospectiv se cristalizează și tensiunea, așteptarea ambiguă, ceva nespus ce planează parcă peste ei și joaca lor plasată în timp și totodată în afara lui.
Trec direct la scena finală, colosală în – din nou – simplitatea ei și dinspre care filmul capătă într-adevăr o dimensiune de profunzime. Scena asta apare ca o reîntoarcere la „normal”, îi revedem copii, ceea ce și sunt: se contrazic voioși și copilăroși, după bacalaureat, în jurul unei imediat recognoscibile confuzii din Ion – care e aia urâtă și bogată, care e aia frumoasă și săracă. E o scenă vie și senină, inserată grăitor în decorul masiv, uriaș al Academiei Militare (loc de întâlnire recurent în film), în timp ce pe fundalul mare al istoriei știm ce va urma, ce a urmat. Din nou ceva sumbru planează peste lume. Dar ei n-o știu, și asta dă momentului dramatism și inocență. Ba nu, un pic ei știu deja, au fost atinși, ceva în ei s-a schimbat definitiv. De-acum vor purta cu ei minciuna, ascunderea, dublul limbaj, neîncrederea s-a strecurat între ei.
Alexandru Belc a luat cu Metronom un binemeritat premiu (Cel mai bun regizor) la Cannes în secțiunea Un Certain Regard 2022. Filmul este special și în interiorul acestor noi valuri după deja vechiul nou val, care s-a concentrat mai degrabă asupra anilor ’80 și începutului incert al anilor ’90 și aproape deloc asupra altor decenii din comunism.
Și un banc de final: da, în rol de comisar rău e Vlad Ivanov 🙂
