Viena în mai, la un sfârșit de săptămână – I
Există orașe cu care te împrietenești la prima vedere. De pildă, Viena.
În ciuda clădirilor impozante și a bulevardelor largi amintind un trecut imperial, călătorul nu se simte strivit de structura urbană ca în New York și nici epuizat de distanțe ca în Paris. Cumva, Viena este în același timp măreață, dar umană, are ceva impunător, dar cumsecade și într-adevăr are multă cultură…
Hotelul Josefhof pe Josefgasse în Josefstadt – cartierul istoric al artiștilor, teatrului național și al muzeelor principale – este un hotel de patru stele. Construit în 1983 pe locul unei manufacturi de ciorapi, a fost renovat și extins de mai multe ori. Vecinătatea cu zona artistică i-a atras și oaspeți faimoși printre care scriitorul Umberto Eco, creatoarea de modă Vivienne Westwood, actorul Karl Heinz Böhm, pianiștii Sviatoslav Richter și Friedrich Gulda. O parte din decorațiile interioare sunt direct inspirate din picturile lui Gustav Klimt, altele punctează cu mobilă stil „secession” și elemente postmoderne. Micul dejun se remarcă printr-o selecție rafinată și generoasă. Cel mai impresionant aspect pentru mine: șase feluri de miere.
Plecând în explorarea orașului, la primul colț după ieșirea din hotel descopăr o firmă discretă care spune Restaurant Nemtoi, Galerie Nemtoi. Cu plăcere, urc și descopăr lucrările inconfundabile ale artistului român tronând într-un ambient plin de viață și de lume gălăgioasă. În drum spre metrou admir un spectacol în premieră pentru mine: un salcâm cu flori roz. La ieșirea din metrou, încă în subsol, observ un muzeu – Virgilskapelle. Doresc să intru, dar, deși casiera se află la post, un domn aflat lângă ea îmi face semn la ceas și la orar. Mai sunt zece minute până la deschidere, fără excepție.
Stephansdom este punctul principal de reper, centrul turistic și inima Vienei. Faimoasa construcție gotică adăpostește în prezent o instalație a artistului vienez Peter Baldinger: „Un cer plin de pietre”.
Opera constă într-un ansamblu suspendat de pietre din papier maché iluminate, care va rămâne în interior până la 10 iunie. Ea cumulează diverse semnificații, printre care faptul că martirul Sfântul Ștefan, patronul catedralei, a fost omorât cu pietre.
Prezența temporară a instalației face din catedrală o scenă vie, deschisă, dinamică. Lăcașul este plin de turiști, fiecare își caută cele mai potrivite poziții pentru a imortaliza impresiile fugare. Dintr-o latură, îmi atrage atenția figura celui care pare că simbolizează constructorul minunatului edificiu: de secole își contemplează smerit, dar curios opera și efectul ei asupra celor care se perindă pe acolo. Martor tăcut al multor mari și mici evenimente, oare câte secrete cunoaște și câte ar avea de povestit? Pe acoperișul catedralei se poate ajunge fie cu liftul dinăuntru printr-un turn, fie pe jos pe dinafară printr-un alt turn.
Vederea panoramică de sus cuprinde întregul oraș și merită efortul. Vis-a-vis de dom, într-un pasaj, mă surprind acordurile suave ale unei harpe. Este un loc umbros, cu un curent rece, dar cu o bună rezonanță. Harpista zâmbește în timp ce cântă. Aerul se umple de o melancolie desuetă care se asortează deplin cu ceainăria alăturată fondată în 1870. Mai departe, intrarea la muzeul Mozart este flancată de grupuri de turiști, se aude rusa, poloneza, spaniola. Înăuntru, vizitatorii se dispersează uniform pe trei etaje fără să se deranjeze.
Muzeul de istoria artei este monumental. Te simți onorat când urci scările somptuoase și te pregătești sufletește pentru a asista la o paradă de gală. După mai bine de o oră, o pauză la cofetăria muzeului face bine, mai ales când chelnerul te privește cu o prietenie aproape nejustificată. Reiau vizita, iar după retrospectiva Rothko ies din nou la aer proaspăt. În fața muzeului observ un absurd pokemon și nu mă pot opri să fac o fotografie suprarealistă. Cina o iau într-un minuscul, dar elegant restaurant Biedermeier cu nume descriptiv „Zu ebener erde und erster Stock” (la parter și primul etaj). La întoarcere, drumul îmi este întrerupt de o cursă nocturnă interminabilă de bicicliști, skateboarders și alte rulouri asemănătoare care curge pe muzică tare într-o solidaritate dinamică, colorată, dar complet pașnică.
A doua zi, într-o plimbare pe jos până spre centru, descopăr că pentru picioarele obosite se pot lua nu numai biciclete cu ataș, ci și trăsuri cu cai sau old timers – Viena vine în întâmpinarea turiștilor cu multiple alternative.
Vizitez galerii de artă cu diverse specialități și o veche Loterie imperială. Apoi intru pentru a doua oară în Stephansdom ca să vizitez catacombele. Aflăm, printre altele, că clopotul de acolo a trecut în clasament pe locul doi deoarece în prezent cel mai mare clopot din Europa se află în România, „dar este fabricat în Austria”, ne spune ghidul vădit satisfăcut.
Urmează episodul 2 în scurt timp.