„Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți”, un pod spre lumea lui Michelangelo
Text: Simona Gabriela Noapteș
Patru arce scurte flanchează o boltă în plin cintru cu o curbură atât de lină, încât e aproape imperceptibilă; se sprijină pe pile puternice, ale căror vârfuri triunghiulare despică apa ca niște picioare de turnuri. Sprijinită pe o fortăreață invizibilă ce abia iese din apă, o pasarelă măreață leagă blând cele două maluri, acceptându-le diferențele. Două mâini așezate măreț pe valuri, două degete grațioase care se ating.
Orice pod este o fantezie arhitecturală. A trece peste o apă deschide noi teritorii ale lumii și ale imaginației. La fel, povestea cărții lui Mathias Énard deschide calea către o istorie posibilă, fermecătoare, poetică, niciodată întâmplată – Michelangelo este chemat la Constantinopol în 1506 de către sultanul Baiazid al II-lea pentru a construi un pod peste Cornul de Aur, care să lege portul orașului de Pera, cartierul septentrional. O comandă care ajunsese deja și la Leonardo Da Vinci, a cărui propunere fusese refuzată de sultan. Conflictele financiare cu Papa Iulius al II-lea care îl făcuseră să abandoneze lucrările începute sau promise la Roma, intrigile întreținute de ceilalți arhitecți ai vremii și un neastâmpăr creator îl fac pe Michelangelo să accepte comanda.
Desenul lui Da Vinci îl obsedează. E vertiginos și totuși greșit. Vid. Fără viață. Sigur, Da Vinci se crede Arhimede și uită frumosul. Frumosul provine din abandonarea refugiului în formele antice în favoarea nesiguranței prezentului. Michelangelo nu e inginer. E sculptor. L-au adus aici pentru ca o formă să apară din materie, să se deseneze, să fie revelată.
Aceasta este premisa contrafactuală a romanului Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, apărut în acest an la Editura Nemira într-o nouă ediție și tradus de Cristian Fulaș. Ipoteza este seducătoare. Întâlnirea marelui artist al Renașterii cu arta și civilizația Bizanțului oferă prilejul unor construcții narative complexe, care amestecă pagini de jurnal, scrisori reale și pasaje lirice. Romanul schițează discret portretul unui Michelangelo genial și hăituit, sensibil la frumusețea exotică a locurilor, a obiceiurilor și a oamenilor pe care îi descoperă.
„Desenează. Michelangelo nu desenează poduri. Desenează cai, oameni și astragale.” Măsurători, vizite, anxietatea hârtiei albe pe care planurile măreței opere întârzie să apară, timp pierdut și timp câștigat în plimbări și banchete. Și o mare iubire care rămâne pentru totdeauna misterioasă și dureroasă, ca orice mare experiență a ființei. Autorul reușește să construiască într-un roman concentrat un episod de viață cu toate aspectele sale, fie ele prozaice, frivole sau marcante. Se adaugă acestei minuțioase și economice construcții narative aerul plin cu aromele tari ale Orientului, o atmosferă creată din detalii de peisaj autentic – arome, forme și culori, detalii de arhitectură intră în ample descrieri ale orașului de pe țărmul Bosforului.
Otomanii aceștia sunt, fără îndoială, maeștrii luminii. Biblioteca lui Baiazid, ridicată pe o colină ca și moscheea, e scăldată într-un soare omniprezent, dar discret, ale cărui raze nu cad niciodată direct pe cititori. E necesară toată atenția unui Michelangelo pentru a descoperi în jocul savant al poziției și orientării deschizăturilor secretul armoniei miraculoase a acestui spațiu simplu a cărui măreție, în loc să-l zdrobească pe vizitator, îl așază în centrul ansamblului, îl flatează, îl umple de exaltare și îl liniștește.
Inspirația vine, după lungi căutări ale formei perfecte, „un pod născut din noapte, plămădit din substanța orașului.” O substanță cu frumusețile și viciile orașului însuși. Căci trădarea, iubirea, violența și dorința, amplificate de fundalul politic al imperiului mereu în conflict cu Europa, provoacă repede eșecul. Nu un eșec al proiectului, construirea podului începe. Dar universul uman din jurul lui Michelangelo se destramă. Dispar pe rând iubita, prietenul, planurile de viitor pentru acasă, căci dispare și plata promisă. Un eșec personal sau, mai bine spus, emoțional, pe care Michelangelo îl poartă în tăcere în fuga sa grăbită, secretă, înapoi spre Florența.
Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți este un roman despre creație și despre dimensiunea sa profund umană, care dă, chiar și capodoperei, fragilitate. „Arhitectura e arta echilibrului”, iar căutarea acestei juste măsuri este și sursa literară a acestui microroman. Mathias Énard reușește să ofere cititorului o poveste care își găsește punctul de echilibru între ficțiune și realitate, între arta europeană și exoticul civilizației otomane, între intensitatea iubirii și calculul rece, exact, al construirii unui pod. O lectură pentru cei îndrăgostiți de proiecte mărețe și de nimicuri fermecătoare, de orașe, de călătorii și de frumusețea căutărilor.