Prolegomene la MTCR*

Îmi propun, de ceva vreme, o incursiune în universul profund (atenţie, unele cuvinte nu sunt alese întâmplător) şi aromat al closetelor naţionale. De fapt, am făcut-o de mai multe ori, oraliceşte, în diverse ocazii, cu prieteni şi cunoscuţi interesaţi de fenomen. Până acuma m-am ferit să o fac şi în scris, cu încrederea minată de false pudori şi onorabilităţi, de care am ajuns să mă îndoiesc decisiv în vremea de pe urmă. Sigur, există un risc în curajoasa întreprindere pe care mi-o propun, acela de a fi calificat de scatofag, scârbos, împuţit, poat­­­e şi, de către cei mai blânzi, superficial şi neserios.

Bruno Andreşoiu

Îmi asum însă cu determinare acest risc minor în comparaţie cu enormul câştig pe care cultura română l-ar putea avea de pe ur­ma articolului meu. Desigur, asta cu condiţia de a fi luat în serios pentru a putea constitui punctul de plecare, scânteia apariţiei unor studii ample şi aprofundate, a unor lucrări de masterat sau a unor doctorate pe bune. Poate că acest lucru s-a întâmplat deja şi nu am eu cunoştinţă, aşa că dacă cineva are habar de asemenea studii, i-aş fi recunoscător să mi le indice şi mie. Până atunci însă, cu certitudi­nea că nu plagiez, ci eventual spun acelaşi  lucru, daţi-mi voie să vă introduc, tiptil şi gra­dual, în lumea closetului autentic românesc.

Logic ar fi să încep cu câteva consideraţii de natură istorică, dar informaţiile pe care le-am găsit fiind lacunare şi nesigure, prefer să evit zona, lăsând-o celor mai familiarizaţi cu cer­cetarea de arhivă. Mă voi concentra pe informaţii recente, culese în mod direct de mine sau auzite la prima mână de la alţi culegători pasionaţi. Şi, oricum, istoria closetului românesc nu pare a fi una foarte veche, cel puţin în anumite regiuni, în care subzistă încă un soi de neîncredere funciară în sensul şi utilitatea acestuia. Mai pe scurt, există încă gospodării, de obicei la ţară, din care wc-ul lipseşte cu desăvârşire. Adică nu există defel, oricât de rudimentar. Apa pentru spălat (probabil foarte rar) se ia din fântână cu găleata şi atât. Îmi amintesc spre exemplu de o gospodărie de pe undeva prin Oltenia profundă, într-un sat al cărui nume îmi scapă, cu o casă veche, cândva destul de pricopsită, ce reproducea, în mic, tipologia culelor. Adică o construcţie cu etaj, amplasată pe un bot de deal, cu parterul destinat gospodăririi şi numai etajul locuirii. Ograda, cândva gospodărie serioasă, era po­pulată acum în total de o bătrână şi niscaiva orătănii, care ne-au întâmpinat cu toatele în picioarele goale prin praful curţii. Neplouând, glodul proverbial lipsea. Iniţial circumspectă, apoi volubilă şi prietenoasă, bătrânica s-a lan­sat repede în poveştile familiei, cu copiii reali­zaţi şi răspândiţi prin diverse oraşe şi greută­ţile vieţii în senecta singurătate, iar noi, veniţi de pe drum, de la o vreme am început să cău­tăm printre angaralele curţii instituţia uşurării organice. Negăsind-o, am întrebat cu vorbe şi semne şi atunci am primit sibilinicul răspuns: „Ei, ştiţi, la noi mai ca la ţară”. N-am înţeles nimic, dar cum fraza nu a fost urmată de vreo indicaţie sau direcţie concretă, am de­cis că e mai bine să nu insistăm. La un mo­ment dat însă, dând ocol casei în scop de cer­ce­tare ar­hi­tecturală şi fotografie asemenea, am înţeles. „Mai ca la ţară” însemna pe lângă casă, prefe­rabil în spate. De igienizarea locului urmând a se ocupa vântul, ploaia şi, eventual, ceva ani­mă­luţe scatofage, fie ele domestice sau dim­po­trivă. Probabil că apropierea de ca­să va fi avut o explicaţie simplă, la care nu ne-am gân­dit să ne gândim atunci, dar acum, cu re­culul înţelepciunii postfaptice, mi se pare lim­­pede că zidul casei folosea de sprijin şi pro­­­tecţie totodată, oferind acel sentiment de si­gură intimitate, atât de necesar bunei deru­lări a acţiunilor cu pricina chiar sub cerul li­ber.

Dacă ar fi să încercăm şi o sumară clasificare, aş numi această primă tipologie a closetului popular nivelul zero, că mai puţin de atât e cam greu de imaginat. Şi totuşi, cum mate­maticile foarte superioare au reuşit la un mo­ment dat să imagineze şi lucruri mai mici de­cât zero, veţi vedea că e posibil şi în domeniul nostru care, în principiu, ar trebui să lucreze cu valori pozitive. Vă supun prin urmare mai departe atenţiei o altă situaţie culeasă de visu, care pentru mine constituie nivelul minus unu al clasificării noastre.

Găselniţa se află în Prahova, nu departe de Ploieşti şi cu atât mai puţin de drumul naţio­nal numărul 1, mai exact la Filipeştii de Pădu­re. Ne aflam, Cibinus şi cu mine, în căutarea ruinelor palatului Cantacuzinilor din localitate, ctitorie, după cât se pare, a lui Matei şi Toma (tată şi fiu). Îndrumaţi de localnici, am reuşit cu greu să identificăm ruinele, nesemnalizate şi prinse cum se află ele astăzi între patru gospodării, cuplate spate în spate, care s-au încropit în jurul lor. Mai exact, fiecare dintre aceste gospodării are în spatele curţii câte ceva din zidurile groase, din cărămidă lată, “boierească”, ale vechiului palat. Una dintre ele utilizează resturile de ziduri şi încăperi de la nivelul solului drept grajd, coteţ de porci şi depozit pentru diverse scule. Alta însă, apar­ţinând unor oameni mai amărâţi (=pu­tu­roşi?), s-a gândit să dea o altă utilitate vesti­gii­lor istorice. Pe scurt, cetăţenii folosesc beciurile palatului, lipită de care se găseşte a fi coş­melia lor de casă, drept groapă pentru clo­set. Mai pe româneşte, oamenii se cacă în piv­niţele boltite, înalte de 5 metri ale vechiului palat de secol XVII (poate început de XVIII) al Cantacuzinilor. Evident, nu ne-am putut abţi­ne şi i-am întrebat – maliţios, credeam noi – ce vor face când se va umple, dar oamenii ne-au răspuns, cu relaxarea pe care numai un so­lid control al propriilor intestine ţi-l poate da, că se vor mai căca 100 de ani în beciurile as­tea până să se umple. Dacă ar fi să ţinem cont şi de legendele locale (în care toţi cred cu sfin­ţenie), care susţin existenţa unui tunel sub­teran ce duce până la Târgovişte – pe unde „fugea boierii” –, probabil că perioada poate fi extinsă la mai multe mii de ani. Deci, de ce să ne batem capul cu făcutul de gropi, eventual vidanjabile, când istoria ne-a pus la dispoziţie construcţii serioase ce pot suplini efortul? Sper acum să fiţi de acord cu mine că există şi un nivel minus 1 al closetului naţional şi acesta se întâmplă atunci când nu numai că nu faci nimic pentru a-ţi trata igienic dejecţiile, ci parazitezi nemernic lucruri făcute de alţii, e­ven­tual valoroase, eventual monumente isto­rice. Practic, nivelul cel mai de jos nu este a­tunci când te caci în stradă, ca ţigănuşii pe pon­toanele de pe Dâmboviţa centrului de Bu­cu­reşti, sau ca băbuţa oltenească, ci atunci când te caci sistematic, organizat, în istoria propriului tău popor.

Partea bună a poveştii ăsteia e că de-aici nu mai putem merge decât în sus, un sus foarte relativ, după cum veţi putea constata, dar asta abia luna viitoare. Din motive de spaţiu tipografic, mă voi opri aici deocamdată, cu promisiunea fermă că voi continua, pentru că mai am câteva poveşti demne de interesul naţiunii. Speculaţiile culturale şi concluziile amare le amân şi pe ele pentru data viitoare, când materialul documentar parcurs va fi mai amplu şi, implicit, mai explicit.

*Marele Tratat al Closetului Românesc