Absolvenţi ai Academiei de design din Eindhoven, Job Smeets (născut în Belgia în 1970) şi Nynke Tynagel (născută în 1977 în Olanda) trăiesc şi lucrează împreună. Au colaborat cu galerii din New York, Tokio, Los Angeles, Paris, Londra sau Milano; au creat pentru Bulgari, Swarovski, Bisazza, Venini, Royal Tichelaar Makkum sau Moooi; au expus la MoMA, Victoria&Albert Museum, FIAC, Cooper-Hewitt sau Guggenheim. Lucrează în special cu piese de serie mică, sculptate sau turnate în bronz, de ceramică sau din lemn, integrând în designul lor o iconografie fantastică, desenată, sculptată sau turnată într-o manieră realistă, cu mare atenţie acordată tehnicilor de prelucrare. Simbolismul bogat folosit de ei cuprinde teme biblice, istorice (înţelegând prin asta trecutul care vorbeşte despre prezent), zoomorfe şi antropomorfe. Dacă prezenţa naturii se traduce în iconuri senine, uşor naive, cea a omului deţine un arsenal (la propriu şi la figurat) impresionant: arme, fabrici, fum, utilaje. Lăcomie, jaf, poluare. Imaginea narativă puternică a acestor colecţii este o chestiune foarte subiectivă, atât din partea designerilor, cât şi din partea publicului. Poate fi numită o revenire a artelor decorative, poate fi numită artă, poate fi numită design, are puţin din toate. Este însă, la urma urmelor, un mesaj foarte personal. Şi, ca orice mesaj personal, e o chestiune de gust.

Castelul Freudenstein (în traducere – piatra fericirii) a fost modificat în repetate rânduri; construit în 1168 pentru a apăra minele de argint ale Saxoniei, a fost transformat în secolul al XVI-lea în palat renascentist, reşedinţă a baronilor saxoni, pentru a servi apoi drept arsenal, spital şi siloz. Pentru aceste din urmă funcţiuni, golurile au fost micşorate, iar în interior au fost construite, pentru depozitare, planşee intermediare din lemn. După o lungă perioadă în care clădirea a fost complet abandonată, s-a hotărât organizarea unui concurs pentru transformarea sa în arhivă a minelor saxone şi în muzeu mineralogic, proiectul fiind finalizat în toamna lui 2008. AFF Architeketen au dorit să păstreze toate layerele istoriei, toate intervenţiile, modificările şi completările suferite de construcţie, pe scurt, întreaga atmosferă fragmentată şi eclectică a castelului, transformându-l însă, în acelaşi timp, într-un simbol al industriei care a făcut din această zonă a Germaniei unul dintre cele mai bogate ţinuturi. Astfel, în curtea interioară, de formă rectangulară, a aşa-numitului Neue Schlosshof, arhitecţii au inserat, în asfalt, plăci octogonale de granit, ca aluzie la forma mineralelor.

Finalizat în septembrie 2008, Golden Tulip Ana Tower, un high class business hotel de 4 stele, are o arhitectură simplă, clară şi, în primul rând, sobră. Exteriorul nu comunică mult din spectacolul designului interior, cu excepţia liftului panoramic cu care se ajunge la restaurantul 585 Fusion, cu o capacitate de 120 de locuri, situat la ultimul nivel. Îmbrăcat în mare parte în sticlă, restaurantul este gândit în două tonuri, alb-bej şi maro-roşcat; lumina de accent punctează axa longitudinală de-a lungul căreia se desfăşoară spaţiul, axă subliniată şi de structura metalică decorativă, inspirată din arhitectura gotică, ce susţine luminatorul central.
Spaţiile publice sunt personalizate cu detalii studiate atent, în special cu accente grafice: pe mocheta sălii de conferinţe (produsă pe comandă) este scrisă, în engleză, istoria culturală a Sibiului; zona recepţiei (animată de personaje albe în mărime naturală) este o sumă de texturi ton pe ton (piatră bej, Corian® alb, lămpi de plafon voluminoase, din sticlă albă). Designul corpurilor de iluminat este, de altfel, unul dintre punctele forte ale interioarelor, proiectul fiind o combinaţie de lumini tehnice, punctuale, de accent, cu corpuri cu o geometrie specială şi o cromatică contrastantă.

În incinta mallului din Timişoara, şi-a făcut recent apariţia un spaţiu neconvenţional pentru distracţii mai mult sau mai puţin sportive pe care îl semnează tinerii arhitecţi de la Parasite Studio. Cu o abordare inovativă a arhitecturii şi o atenţie deosebită pentru detalii, aceştia ne-au povestit cum a luat naştere şi cum s-a dezvoltat proiectul pornind de la ideea de Blackbox. Vitrajele existente au devenit locuri „de expunere” şi de comunicare spre spaţiul exterior, în fapt, ecrane informative dinamice. Interiorul, deşi are o suprafaţă considerabilă (2 000 mp), s-a dovedit a fi extrem de greu de configurat şi în special de organizat într-un concept coerent din cauza spaţiilor tehnice existente, împrăştiate aleatoriu şi a structurii metalice extrem de masive, prezentă în spaţiu. Primele intenţii ale arhitecţilor au fost de a ascunde structura, apoi de a încerca să o ignore, dar au ajuns să îşi dea seama că una dintre cele mai bune soluţii ar fi să o integreze amenajării, interpretând-o şi deformând-o ca o imagine proiectată pe pereţii perimetrali.

În majoritatea satelor săseşti din Transilvania, patrimoniul saxon dispare pe zi ce trece din pricina unei modernizări inadecvate şi mai ales din cauza indiferenţei unei comunităţi care nu se identifică cu tradiţiile vechilor saşi. Elementele originale decorative ale caselor sunt înlocuite cu cele moderne, materialele preferate fiind mortarul de ciment, mozaicul din piatră de râu la socluri, ferestrele din tâmplărie PVC şi culorile stridente, ceea ce transformă dramatic atmosfera acestor aşezări. Se construiesc case mai mari, cu etaj, atipice, iar casele existente se renovează cu materiale dintre cele mai ieftine, cu muncitori nepricepuţi. Mai mult decât atât, nu puţine sunt situaţiile în care case cu o vechime de aproximativ o sută de ani suferă de pe urma extinderilor, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, proporţiile originale atât de armonioase fiindu-le alterate pentru totdeauna. În urma unei vizite pe care soţii Bassetti au făcut-o în satul Copşa Mare, aceştia au decis să demareze un proiect de recuperare a arhitecturii tradiţionale de pe aceste meleaguri. Scopul lor este protejarea unui patrimoniu deosebit de valoros, prin intermediul conservării şi dezvoltării turismului şi, poate cel mai important, prin strânsa colaborare cu localnicii, fundamentală pentru ca aceştia să înceapă să-şi preţuiască tradiţiile.