Totul a început cu ideea programului Biblionet de a actualiza unele din bibliotecile româneşti de mult depăşite. Proiectul dezvoltat împreună cu Consiliul Român pentru Clădiri Verzi a ridicat însă ştacheta din două puncte de vedere: propune ameliorarea accesului la informaţie introducând laptopuri conectate la internet (programul Biblionet) şi, mai important, poate, oferă o lecţie activă de responsabilitate asupra mediului prin faptul că proiectul presupune o renovare sustenabilă de nivel înalt. În vara anului 2010, s-a organizat un concurs, iar biblioteca publică din satul Cacica, judeţul Suceava a fost desemnată câştigătoare. Proiectul se numeşte [ecoBiblioteca].

Cea mai nouă prezenţă din peisajul arhitectural al oraşului de pe Someş, Cluj Arena se află probabil pe prima poziţie în lista celor mai frumoase obiecte arhitecturale de mari dimensiuni din România. Trecând prin cele două întrebări care apar în mintea fiecărui privitor-arhitect: „E la noi?” şi „E o randare?”, explorarea volumului, de la distanţă şi din apropiere, produce cu fiecare perspectivă noi delicii arhitecturale. Astfel se descoperă treptat sursele frumuseţii noului stadion şi modul competent, sensibil şi atent în care acesta este legat de mediul înconjurător. Cluj Arena are şansa de a fi amplasată pe locul vechiului Stadion Municipal, inaugurat în 1911 şi reconstruit în 1961, pe axa verde a Clujului paralelă cu râul Someş, de-a lungul căreia se înşiră nenumărate parcuri şi terenuri de sport. Arhitecţii au ales să proiecteze un stadion dedicat tuturor locuitorilor oraşului, nu numai celor interesaţi de sport, un obiect care să devină o marcă şi un motiv de mândrie, care să „aducă bucurie celor care pătrund în interior la spectacol şi celor care rămân afară şi îi simt pulsul, celor care se plimbă în apropiere şi celor care privesc de la distanţă”, după cum mărturisesc autorii.

Proiectul Casei Olimpice a avut de rezolvat o serie complexă de date de temă – sediul Comitetului Olimpic Român, al Federaţiei Române de Rugby (concesionarul terenului) şi Muzeul Sportului Românesc, precum şi o sumă de constrângeri dictate de sit – poziţia într-una dintre cele mai elegante intersecţii din capitală, forma triunghiulară a terenului, prezenţa grupului de pini dăruiţi statului român în perioada interbelică de către guvernul italian, toate în acelaşi timp cu găsirea unei forme puternice şi epurate care să devină reprezentativă. Rezolvarea, spectaculoasă prin simplitate, a acestor date de pornire a constat în proiectarea unei clădiri în formă de „L”, orientată paralel cu bulevardul Kiseleff – cea mai importantă arteră din intersecţie, care se retrage însă faţă de colţul terenului, generând o agora. În acest fel se păstrează distanţa necesară faţă de poarta neoromânească menţinută la intrarea dinspre Arcul de Triumf. Piaţeta pinilor, pavată cu piatră cubică pentru a-i accentua caracterul interbelic, este definită şi protejată de curba hemiciclică a faţadei principale a muzeului care, printr-un singur gest arhitectural curat, simbolizează dinamismul, energia, elasticitatea.

În prefaţa noului album din seria igloobest – „Locuinţe colective din România”, subliniam faptul că în condiţiile unei urbanizări intensive, generalizate, locuirea colectivă, unul dintre programele fundamentale ale arhitecturii contemporane, primeşte un rol aparte într-o strategie integrată de dezvoltare sustenabilă. Chiar dacă la noi în ţară nu putem încă vorbi de programe urbane majore şi coerente, interesul pentru stabilirea unor noi standarde în ceea ce priveşte locuirea colectivă, ba chiar pentru redefinirea ei a devenit din ce în ce mai vizibil în ultimii ani, atât din partea arhitecţilor, cât şi a dezvoltatorilor. Contribuţia biroului ADN BA în această direcţie a fost deja recunoscută prin nominalizarea obţinută de proiectul MCN la Bienala de Arhitectură 2010 – un volum-peisaj, care leagă în mod inteligent spaţiile interioare de cele exterioare, pe cele construite de cele neconstruite, integrându-se totodată armonios în cartierul patriarhal Bucureştii Noi, dar şi prin diverse publicări şi interviuri. Chiar dacă mai puţin inovativ din cauza constrângerilor urbane stricte şi a unor considerente economice de fundal, imobilul de locuinţe PTR se înscrie în aceeaşi linie de proiecte care stabilesc repere puternice, de calitate, într-un context bulversa(n)t precum cel al Bucureştiului.

În dosarul din luna iunie a acestui an prezentam cu entuziasm spaţii destinate copiilor realizate recent în diferite părţi ale lumii, unite de aceeaşi abordare creativă, liberă a jocului, încurajând dezvoltarea imaginaţiei şi acumularea de experienţe inedite. Ne bucură să putem anunţa apariţia unui astfel de loc şi în Bucureşti: străjuit de un vesel elefant, Club Phill îmbină „interesele” mai multor categorii de vârstă şi propune un restaurant gourmet, o cafenea, un loc generos de joacă şi mai multe spaţii multifuncţionale destinate copiilor, toate sub umbrela unui design dezinhibat, colorat şi dinamic.
Phill răspunde într-un mod inteligent nevoii de locuri de care părinţii şi copiii să se bucure în egală măsură: în timp ce adulţii savurează experienţe gastronomice sau o cafea aromată, răsfoind reviste, cei mici pot experimenta spaţiile de joacă, pot urmări teatrul de păpuşi sau pot participa la cursuri şi evenimente diverse. Spaţiul este ordonat în principal de împărţirea pe cele două grupe de activităţi specifice, însă distribuţia pe două nivele a clădirii, unite printr-o scară ce se învârte în jurul unui elefant de mari dimensiuni, curtea generoasă situată pe partea opusă accesului şi o serie de deschideri atent poziţionate creează un permanent dialog vizual, ce induce ideea de intimitate şi securitate pentru ambele „tabere”.

Conceput ca o fâşie verde de 25-40 de metri care tiveşte malul drept al râului şi se întoarce circa jumătate de kilometru de-a lungul malului stâng, creând un circuit continuu, proiectul este instalat în mare măsură chiar deasupra tunelului prin care trece M30. Prezenţa patului de beton a determinat opţiunea pentru pini, datorită capacităţii de a rezista în medii aride şi stâncoase. Peste 8 000 de arbori au fost plantaţi conform unei scenografii de „pădure urbană”, în care elementele peisajului mineral (pavimente, mobilier) sunt în contrapunct cu copacii sădiţi la diverse unghiuri pentru a crea o dezordine aparentă. De fiecare trunchi se agaţă o tijă roşie, înclinată la un unghi diferit, creând un raport dinamic între cele două elemente diagonale. Deşi, la prima vedere, ar putea fi vorba de asocierea firească a lăstarilor cu elemente de susţinere, iar designerii pe de altă parte citează referinţe la coarnele de taur şi structura tunelului de dedesubt, numele – Salón de Pinos – invită la o altă interpretare: pinii dansează. 8 000 de arbori îmbrăţişaţi cu parteneri în roşu execută o coreografie romantică deasupra autostrăzii 30, sărbătorind reunirea râului cu oraşul.

Când a fost introdusă în vocabularul european, noţiunea de „cultură” se baza încă pe sensul originar intenţionat de Cicero în Tusculane: „cultura animi” (cultivarea sufletului). Cu timpul, înţelesurile termenului s-au lărgit şi diversificat într-un mod impresionant. Sensul conferit de Cicero supravieţuieşte însă în vocabularul curent şi este în continuare mult mai răspândit decât alte valenţe mai noi, antropologice ale cuvântului. În limba vorbită, cuvântul are semnificaţia de cultură „înaltă”, elitistă, de aspiraţie către o perfecţiune dobândită prin efort, artificiu şi sofisticare – spre deosebire de cea spontană, populară/folclorică.
În secolul XX, cultura a început să se sustragă, cel puţin teoretic, categoriilor care o divizau în funcţie de gradul de rafinament („înaltă” sau „joasă”), precum şi graniţelor naţionale. Din perspectiva fenomenului capitalist, democratizarea sa era iminentă – în sensul în care consumatorii/masele căpătau puterea de chestiona şi demistifica dogmele şi ideologiile de la baza ei, precum şi dreptul de a cere o diversificare a „ofertei”.

În Barcelona, în Plaça dels Àngels la numărul 1 stă rezemată de cer printre vechile ziduri cărămizii din Raval o clădire albă, puristă şi străină de context, ca un arhangel. În jurul ei dănţuie hoarde de skateri, opunând entropie şi haos faţadei ordonate de principii raţionaliste. Este Muzeul de Artă Contemporană proiectat de Richard Meier, care din 1995 s-a alăturat Centrului de Cultură Contemporană (aflat la o aruncătură de băţ şi finalizat cu doi ani înainte) pentru a înmulţi străjile culturale ale cartierului din Ciutat Vella. Parte din proiectele menite să convertească cotloanele obscure ale zonei, muzeul şi piaţa adiacentă au constituit o epifanie şi pentru skaterii din periferie.

Sediul nou-înfiinţatului festival de film din Busan, Coreea de Sud, proiectat de echipa lui Wolf D. Prix, satisface foamea de monumental a pelerinilor cinefili, neuitând a profita de ocazie pentru a mai împinge din limitele a ceea ce considerăm cunoscut în arhitectură. În cazul de faţă, principalul motor al expresivităţii formale este tema acoperirii deschise, ideea de „umbrelă” peste un hol urban ce adăposteşte emanaţiile unor funcţiuni adiacente acestui spaţiu. Tema acoperirii este una recurentă în proiectele CHBL, iar respectivele spaţii sunt tratate întotdeauna cu multă fantezie. Totuşi, pare că abia în proiectul de faţă apare întreaga manifestare a conceptului, odată cu încarnarea sa în patria led-urilor. Suprafaţa vălurită de deasupra foyerului deschis, 60x120 m de faţadă-media cu capul în jos, e menită a desfiinţa complet senzaţia de spaţiu acoperit, transformând-o în cu totul altă experienţă.

Unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori norvegieni şi laureat al Premiului Nobel, Knut Hamsun a rămas în istoria culturii europene ca un inovator al formei literare. Nu este de mirare, atunci, că acest centru cultural care îi poartă numele, situat în apropiere de Cercul Polar, în comuna unde autorul a locuit la începutul vieţii, preia ideea de inovaţie la nivelul formei, oferind, în acelaşi timp, iubitorilor de cultură o nouă şi captivantă destinaţie. Arhitecţii şi-au dorit ca proiectul lor să întruchipeze esenţa scrierilor lui Knut Hamsun, a cărui temă preferată a fost explorarea extrem de complicatului „mecanism” al minţii umane şi, prin urmare, au conceput o clădire pe care o descriu ca pe „un personaj al lui Hamsun transpus în termeni arhitecturali”.

O anumită parte a acestei poveşti din Germania de Est te poate duce cu gândul la o Românie părăsită, plină de ruine industriale şi maidane pe care zac navete de bere. Din aceste elemente însă la Magdeburg s-a construit în 2005, la cererea publicului, o bibliotecă în aer liber. Mai exact, locuitorii din zonă s-au strâns şi au pus, într-un haz general, navete de plastic una peste alta ca să construiască, pe maidanul din faţa fostei Biblioteci a Districtului, propria lor bibliotecă. Macheta-proiect la scara 1:1 realizată atunci era menită să funcţioneze doar ca demonstraţie, nu mai mult de două zile. Ce s-a întâmplat după e de un optimism nebun.

Un oraş cu o istorie agitată, Hamburgul se re-inventează în prezent în acord cu viaţa sa cosmopolită, ale cărei direcţii sunt date de creşterea populaţiei şi de schimbările economice pozitive. Spre deosebire de alte momente de prosperitate, o deosebită atenţie este acordată acum (re)integrării clădirilor de patrimoniu în imaginea contemporană a oraşului, într-o complexă şi dinamică relaţie între nou şi vechi. Evitând o abordare rigidă a restaurării/reconversiei, majoritatea proiectelor realizate aici în ultimii ani dezvăluie utilizări şi modelări surprinzătoare ale spaţiilor, precum şi o atenţie desăvârşită pentru detalii. În mijlocul acestora, element-cheie în ambiţiosul proiect Hafencity prin care vechea zonă portuară este redată oraşului, Elbphilharmonie, cu a sa siluetă de vas ancorat în port, creează un nou reper cultural, valoros atât prin propriile-i funcţiuni, cât şi prin calitatea de model în recuperarea unei clădiri cu istorie.