1977 – 2017? Cât de veche trebuie să fie o construcție modernă

Din păcate, și acest lucru reprezintă inclusiv recepția sa dură de acum 40 de ani, Centrul George Pompidou ca obiect al „arhitecturii recente” a primit de la parizieni accesul în istorie printr-o ușă mică – ca să nu spunem dosnică – prin care doar arhitecții trec în mod obișnuit.

Francezii au avut întotdeauna arhitectura modernă îndeaproape: ei au făcut la fel de multe clădiri moderne ca oricine altcineva din Europa, dar privesc modernismul nu ca parte a culturii franceze, ci ca pe un rău inevitabil ținut, cât mai mult posibil, la periferiile orașelor lor istorice sau a siturilor selective cum ar fi La Defense sau chiar orașele noi.

Acesta este poate motivul pentru care nu mergi la Paris – cu excepția încăpățânaților profesiei – să vezi arhitectură modernă de factură post-Corbusiană. De ce atunci a fost Centrul Pompidou construit cu un acest fel de design? Cu o astfel de imagine? Este desigur adevărat că Franța gaullistă (cum de alfel și Spania franchistă) a suferit o schimbare de ultim moment în această chestiune; dar suspectăm, totuși, că apariția ciudată din Marais, de acum 40 de ani, ține în primul rând decizia unui colecționar de artă, o decizie făcută în numele universalității culturii franceze. Cineva a spus probabil: „Uite, colecția noastră națională de clădiri este slabă la Mișcarea Modernă: să comandăm un exemplu răsunător, înainte de a fi prea târziu”.

pompidou_1

Parisul este un oraș omogen și este orarecum încleștat într-o înălțime de cornișă constantă, lipsită de perturbări vizuale prin înălțimi care îndrăznesc să iasă din cota normată. Un fel de triumf haussmannian care supune mineralul construit al orașului într-o plapumă compactă peste pământ. Centrul Pompidou, atunci când surprinzi mai întâi o bucățică de clădire, este uimitor într-adevăr, dar este înregistrat mai de grabă ca un relief, o binevenită pertubare topografică și nu ca o întrerupere de canon nelalocul său. Vecinii săi îl îmbrățișază rotund, astfel încât îl puteți vedea doar pe fragmente mici, la un moment dat.

pompidou_3

Clădirea ni se dezvăluie pe bucăți: un petic dintr-un rezervor de apă, cu țevi pictate în culori impertinente, care plutesc ciudat deasupra acoperișurilor din Ile de la Cite. Clădirea e de fapt un mănunchi de viscere tehnologice încadrate tăcut de o stradă îngustă din Marais.  Societatea nu era pregătită – acum 40 de ani, după cum singur nu e foarte pregătită nici acum pentru o construcție ca celebrare a înaltei tehnologii.

pompidou_4

pompidou_9

Dar Centrul Pompidou este o clădire de o modernitate intrigantă, care oferă nu doar arhitectural o priveliște antrenantă. Nu trebuie să fii specialist să te bucuri de spațiile sale de expunere generos articulate și nici pilot ca să întelegi circulațiile explicite. Tocmai aici rezidă modernitatea clădirii în lizibilitatea sa fantastică. Prin analogie cu idiolectul lui Ecco din și prezent în capodoperele artistice, Centrul de artă Georges Pompidou este o capodoperă a arhitecților Renzo Piano și Richard Rogers prin calitatea de a mărturisi un concept arhitectural valabil (da, cu o imagine care a furat atenția de la gând sau o formă mult prea puternică pentru conținutul său profund valabil).

pompidou_5

Partiul arhitectural, inovația conceptuală, calitatea organizării spațiale și frumusețea parcursului demonstrează elocvent că vechimea nu contează.

Probabil mult mai apreciat de teoreticienii de arhitectură decât de publicul său direct Centrul George Pompidou împlinește anul acesta – în mai – 40 de ani. O maturitate simultan constroversată și demnă care ține încă deschisă întrebarea: Căt de veche trebuie să fie o construcție modernă?

Clădirea în cifre
Clădirea se întinde pe 10 etaje de 7 500 mp fiecare, oferind:

  • 12 210 mp pentru afișarea colecției musée naționale d’Art Moderne
  • 5 900 mp pentru expoziții temporare
  • 2 cinematografe (315 și 144 de locuri)
  • Un spațiu de spectacole (384 locuri) și un teatru lectură (158 locuri)
  • O bibliotecă de 10.400 mp de lectură publică asociată (BPI), cazarea cu 2 200 utilizatori
  • propria bibliotecă de cercetare a Muzeului 2 600 mp (biblioteca Kandinsky)

culoare structurală
Una dintre trăsăturile distinctive ale Centrului Pompidou este prezența izbitoare a culorii. Patru culori puternice – albastru, roșu, galben și verde – îmbrăca structura și animă fațada, utilizarea lor este guvernată de un cod stabilit de arhitecți:

  • albastru pentru circulație de aer (aer condiționat)
  • galben pentru energia electrică
  • verde pentru circularea apei
  • roșu pentru circulația oamenilor (pe scări rulante și cu lifturi).

diagramă spațială evolutivă
Concepută ca o ” diagramă spațială evolutivă” de către arhitecții Renzo Piano și Richard Rogers, arhitectura Centrului Pompidou are o serie de caracteristici tehnice care o fac unică în lume – inspirația, chiar prototipul unei noi generații de muzee și centre culturale.

clădire iconică
În primul rând modul de elibere a spațiul interior este inovativ susținut de „exportul” circulațiilor și al elementelor tehnice în fațadă. Fiecare etaj este acordat în întregime expunerii neîntrerupte de structuri portante. Nivelele – ficare însumând -7 500 m2 sunt disponibile astfel, pentru lucrările de artă sau desfășurrea altor activități. Toate spațiile pot fi împărțite reorganizate ușor, asigurând o flexibilitate maximă. Prin utilizarea oțelului (15 000 de tone) și a sticlei (11 000 m²) dar și prin exteriorizarea structurii portante, împreună cu circulație și servicii clădirea a fost un adevărat gest de pionierat pentru timpul său, un continuator perseverent al marilor clădiri din fier de epoca industrială. În multe feluri futurist, Centrul Pompidou este moștenitorul utopiilor arhitecturale din anii 1960, exemplificate în lucrarile Archigram și Superstudio. Caracterul său inovator, revoluționar a făcut Centrul Pompidou una dintre cele mai emblematice clădiri ale secolului al 20-lea fiind poate prima clădire iconică în adevăratul sens al cuvântului.