21_21 design sight. Trapezul de vedere clară
„Când aveam nouăsprezece ani, l-am descoperit pe Le Corbusier după ce am găsit o carte despre el într-un anticariat din Osaka. Costa foarte mult pentru posibilităţile mele, la momentul respectiv. Pe când economiseam bani, îl întrebam la fiecare trei zile pe vânzător dacă mai avea cartea. După ce am cumpărat-o, am trasat contururile lucrărilor sale timpurii de atâtea ori încât am înnegrit paginile. De fiecare dată când vedeam sau mă gândeam la ceva, mă gândeam cum s-ar fi gândit Le Corbusier la acelaşi lucru. Dacă Le Corbusier ar fi văzut lucrările mele, probabil că mi-ar fi spus să fiu mai liber.” (Tadao Ando)
Designul e o chestiune de optică. Aparatului nostru vizual i-ar fi imposibil să transmită constant şi să proceseze în timp real imaginea lumii exterioare dacă nu ar exista capacitatea creierului de a „presupune” următoarele cadre ce ni se înfăţişează. Dacă presupunerea este greşită, se numeşte iluzie optică. Dacă este corectă şi imediat confirmată, vorbim despre normalitate, ceea ce americanii numesc „20-20 vision” – funcţionarea fără greş a vederii, la o distanţă de 20 de picioare. Cum rămâne atunci cu cei care întrezăresc cel de-al 21-lea interval? Phillipe Starck consideră acest dar drept condiţia superioară a existenţei, într-o delicioasă metaforă evoluţionistă. După Starck, acela care nu îşi ridică ochii de la pământul pe care calcă va nimeri în prima groapă. Cel care ridică privirea, dar se uită în continuare în jos, nu îşi poate încrucişa privirea cu semenii săi şi este condamnat la singurătate. Acela care priveşte drept înainte funcţionează bine în societate, cu vederea sa 20-20, dar abia puţinii care privesc înainte „cu boltă”, departe peste capetele celorlalţi, au puterea de a altera ceea ce va să vină. Incremental vorbind, ei se bucură de vedere „21-21”. „21_21 design sight” este un concept dezvoltat de Issey Miyake, cristalizând aspiraţiile designerului într-un spaţiu marca Tadao Ando, ca recipient de valoare pentru o licoare şi mai valoroasă.
În 1997, Miyake lansa „A piece of cloth”, vestimentaţie în acelaşi timp „prêt-a-porter” şi „do-it-yourself”: tuburi de stofă de dimensiuni proporţionate după talia clientului, care pot deveni, în acelaşi timp, orice articol de îmbrăcăminte. Din moment ce nişte tuburi flexibile pot îmbrăca pe cineva din cap până în picioare, a înlătura sau a suprapune părţi dintr-un tub sunt operaţiile care pot defini complet o costumaţie. Ineditul vine din eliminarea cusăturilor, totul fiind integrat în procesul de fabricaţie, şi din suprimarea ideii de veşmânt ca operă finită, fiecare bucată de material fiind deschisă la posibilităţi infinite de transformare, fără intervenţia designerului. Un client înarmat cu o foarfecă îşi va ajusta îmbrăcămintea după propria talie, imaginaţie şi stare de spirit, pentru că ţesătura poate fi tăiată oricum, fără a se destrăma. Galeria 21_21 urmăreşte un concept asemenea şi nu este nici „muzeu prêt-a-porter” şi nici „artizanat do-it-yourself”. Creată pentru a fi mai mult decât un „depozit de artă”, scopul ei este în acelaşi timp de a stimula discuţii, a găzdui workshopuri şi, în final, a expune design de excepţie.
La rădăcină, aşa cum Miyake este un excelent textilist, Tadao Ando este un zidar genial. Or, astăzi, în lumea modei sunt prea puţini cei care îşi cunosc şi simt materialele, şi prea mulţi desenatori de floricele. În arhitectură se lucrează cu forme organice traduse arhitectului de către programatori şi construite cu ajutorul chimiştilor, fizicienilor şi filosofilor. Arhitectul nu rămâne decât un coordonator închis într-un turn de fildeş, mai mult sau mai puţin depăşit de situaţie. De regulă, dacă înţelege tot ce se întâmplă cu proiectul sau hipercomplexul, a uitat de mult să mai fie arhitect, în favoarea unor ştiinţe mai interesante.
Ando lucrează cu ceea ce ştie. Ştie despre natură, despre cum cresc copacii, cum funcţionează lumina şi cum bate vântul, despre nevoia spirituală de întuneric şi nevoia fizică de însorire. Ca orice spaţiu pe care îl concepe, şi galeria 21_21 operează în acelaşi timp cu spaţii deschise şi coridoare obscure, suprafeţe largi şi simple, dar împărţite minuţios în detalii ordonate şi austeritate formală în tandem cu bogăţie senzorială. Nelipsitul beton aparent, neted ca hârtia washi, tactil şi senzual, ascunde o tehnologie de fabricaţie impresionantă, în care, totuşi, nu este nimic de ultimă oră, ci un meşteşug perfecţionat de-a lungul istoriei. Cofrajele perfect etanşe şi punctate de penele de fixare la intervale egale cu precizie milimetrică sunt responsabile pentru calitatea finisajului. Detaliile nu încarcă, ci clarifică rezolvarea de arhitectură în chip elegant, stabilindu-se un echilibru firesc între tăietura amplă a spaţiului şi detaliile în profilaturi simple. E ca şi când arhitectul ar fi lucrat întotdeauna la aceeaşi scară (fiind vorba de un japonez, nu putem presupune decât că e una de detaliu), neexistând diferenţe de abordare între designul unei clanţe şi cel al acoperişului. Aici se simte şi influenţa „bucăţii de pânză” a lui Miyake, pentru că întreaga clădire pare a fi croită din câteva fâşii de metal, sticlă şi beton, fără cusături şi fără a ascunde nimic. Două dintre colţurile acoperişului, aplecate până la pământ, descoperă suprafaţa perfect netedă de metal deasupra, fasonată manual. Astfel, clădirea poate fi percepută în întregime de la nivelul ochiului şi fiecare faţetă a volumului invită privirea, întocmai cum un fotomodel îşi execută pirueta de la capătul podiumului.
În continuarea comparaţiei cu o femeie de rară frumuseţe, există şi aspecte înşelătoare în geometria puternică şi ascuţită, ca o bază de origami, a exteriorului. Simetria faţadei rimează bine cu partea de „muzeu” a programului, dar numai unul dintre volume conţine spaţii expoziţionale. Celălalt este dezvoltat numai pe parter şi conţine o cafenea orientată spre parc. În ambele spaţii se accede prin axul faţadei, dar intrările sunt independente una de cealaltă. La o privire mai amănunţită, simetria ce părea clară de la o anumită distanţă rămâne o părere, iar cele două corpuri îşi evidenţiază imediat funcţiunile. Deşi spaţiile de expoziţie sunt în întregime sub nivelul terenului, ele sunt puternic luminate de curtea de lumină din faţa vitrajului vast, care creşte şi mai mult, graţie ritmului dens, vertical şi riguros al montanţilor metalici. Curtea de lumină este, de altfel, şi foarte utilă pentru coborârea exponatelor mari în galerii. pot coborî pe eleganta scară de beton ce pare să plutească în jurul zidului din mijloc, străjuită de o balustradă de sticlă dezarmant de curată formal, sau prin intermediul unui lift de formă trapezoidală. Plastica austeră şi ascuţită a întregii clădiri nu creează, aşa cum s-ar părea, o atmosferă rece. Lumina pătrunde blând, iar paleta simplă de culori lucrează excelent ca fundal pentru exponate. În încheiere, putem ridica ochii, privi în jur şi, în cazul puţin probabil în care ne-am găsi prin preajma MNAC-ului, ne putem pune întrebarea de bun-simţ: „oare de pe colina Casei Poporului, se poate vedea înainte preţ de 21 de picioare?”