Centre educaţionale
Şcolile sunt clădiri reprezentative, repere cunoscute de către locuitori, locuri de agregare comunitară, probabil clădirile publice cele mai răspândite, cele mai cunoscute… şi probabil cele mai importante, dacă ţinem cont numai de două aspecte: unul cantitativ-coercitiv, şi anume faptul că programul şcolilor implică o utilizare publică intensă, dreptul la educaţie este garantat de stat, iar frecventarea cursurilor generale este obligatorie! (Constituţia României, articolul 32) şi altul calitativ: construcţia cu funcţiunea de şcoală fiind unul dintre instrumentele educaţiei; educaţie văzută ca „motorul dezvoltării personale”.
La prima vedere, şcoala este clădirea cu cea mai mare influenţă la nivelul comunităţilor, în afara locuinţei. Şcoala este primul mediu structurat pe care copilul îl descoperă, mediu ce-l ajută atât la descoperirea lumii, cât şi la tranziţia către viaţa comunitară.
Munca arhitectului într-un astfel de program începe cu înţelegerea felului în care elevul învaţă, felul în care inocenţa şi curiozitatea specifice copiilor pot fi utilizate pentru a percepe şi folosi spaţiul. Un alt aspect este raportarea prin flexibilitate la metodologii pedagogice diverse, iar altul special este funcţia identitară. Şcoala poate fi o instituţie de învăţământ şi mai eficace atunci când îşi exprimă identitatea comunitară.
Şcolile sunt diverse şi specifice, pot avea teme simbolice sau specificităţi educaţionale. O şcoală poate celebra istoria, poate oferi oportunităţi de învăţare unice, poate reflecta sensibilitatea mediului înconjurător, poate susţine emblemele locale şi poate celebra viaţa unui erou, însă, pentru a susţine aceste teme, ele trebuie să fie prezente implicit în concepţia clădirii şi să constituie o parte reală a dezvoltării şi structurării sale.
După cum spuneam, şcolile pot avea un rol important în viaţa comunităţii, nu numai la nivel identitar, ci şi funcţional. Mă refer aici la organizarea scrutinelor, târgurilor, evenimentelor culturale sau la transformarea terenurilor de sport în parc local pe perioada sfârşitului de săptămână şi a bibliotecilor în săli de lectură ocazional publice. În acest fel, spaţiile inovatoare răspund sau trebuie să răspundă programului aflat în permanentă transformare.
Interacţiunea dintre elevi, profesori, personalul şcolii, părinţi şi alţi membri ai comunităţii este un element definitoriu pentru utilizarea şi configurarea spaţială. De aceea, tocmai acest fenomen stă la baza multor proiecte de şcoli, în accepţiunea că punerea în evidenţă a acestei interacţiuni va declanşa şi va susţine procesul de învăţare permanentă.
La şcoala elementară Phillip M. Stokoe din Innovative Learning Center (Riverside, CA), HMC Architects a conceput un mediu de învăţare care să invite la interpretare imaginativă.
Elementele construcţiei pornesc de la principii geometrice de bază, cu complexitate variabilă, de la forme primare până la geometrii fractale, urmărind evidenţierea legăturii între geometria din arhitectură şi cea din natură, adică felul în care lecţiile abstracte se regăsesc sau sunt aplicabile în lumea reală.
Tema campusului se bazează conceptual pe miracolul dezvoltării creierului uman. Descoperiri recente au servit drept inspiraţie metaforică pentru conceperea acestei şcoli cu o misiune şi abordare pedagogică unice.
Traseul copilului prin campus este conceput intenţionat indirect, meandric şi presărat astfel cu oportunităţi de descoperire. Sălile de clasă sunt grupate în „sate de învăţat” cu teme educaţionale diferite. Aceste sate sunt legate printr-o reţea „neuronală“ formată din cărări pietonale (conexiuni sinaptice) pe două niveluri, făcute astfel încât să încurajeze curiozitatea şi să invite copiii la investigare (impulsurile electrice). În completarea programului de şcoală elementară, Innovative Learning Center include săli pentru educaţie superioară şi alte funcţiuni comunitare care vor creşte calitatea vieţii în zonă.
În acest caz, ca şi la creşa din strada Des Recollets, Paris 10 (Frédéric Borel Architecte), arhitectura cu forme abstracte încurajează interacţiunea fizică prin elemente de joc şi explorare, încorporate structurii. Copiii învaţă pe măsură ce interacţionează şi se joacă cu şcoala însăşi. De curând, trei şcoli renumite din Londra (Şcoala elementară pentru copii cu dizabilităţi fizice Richard Cloudesley, Şcoala elementară Prior Weston, Creşa Fortune Park) au fost integrate într-un campus: Golden Lane education campus împreună cu centrul Sure Start Early Years. Nicholas Hare Architects a conceput acest campus ca o legătură între Barbican Centre şi cartierul înconjurător.
În ansamblul creat, ciorchinele de şcoli elementare sunt amplasate ca pavilioane în peisajul oraşului, o trăsătură-cheie a complexului fiind tocmai prezenţa străzii. Strada care străbate de la est la vest întregul campus acţionează ca dispozitiv unificator şi oferă oportunitatea creării unui spaţiu central – „piaţa centrală”. Strada şi piaţa centrală sunt spaţiile comune primare ale campusului, însă fiecare sală de clasă se deschide către o curte exterioară sau teren de joacă specific.
Ansambul lasă impresia unei dale-soclu (referinţă la nivelul soclului sculptat al Barbicanului), decupată de o serie de curţi exterioare cu rol de iluminare şi ventilare naturală a tuturor spaţiilor. Această dală dublează spaţiul de joacă şi permite amplasarea şcolilor propriu-zise deasupra nivelului străzii, pentru unitate vizuală şi spaţială. Aceeaşi dedublare o întâlnim şi la creşa La Paz (Zaragoza), Carroquino l Finner Arquitectos. Din convingerea că arhitectura trebuie să urmeze topografia sitului pentru a fi durabil adaptată mediului înconjurător, construcţia se dedublează pe verticală ca în exemplul anterior. O parte care răspunde străzii şi cartierului înconjurător şi o parte interioară dedicată locurilor de joacă şi anexelor.
Cum şi principiile pedagogice sunt supuse schimbărilor lumii, în această construcţie vedem foarte bine cum principiile autoritare au cedat de mult timp locul unei atitudini libere, permisive. Spaţiile sunt flexibile, versatile, multifuncţionale, în special sălile de curs, deschise şi prelungite cu o grădină generoasă. Amplasarea construcţiei pe lot speculează terenul, îl foloseşte ca barieră naturală, conform unui principiu de multă vreme admis în psihologia copilului: nimic nu creează mai multă frică unui copil decât absenţa oricărei limite şi restricţii. Aici, topografia şi amplasarea construcţiei definesc limitele spaţiului protector şi protejat, lăsând totodată posibilitatea esenţială a descoperirii, experienţei, aventurii.
Exprimentarea spaţiului este o posibilitate de evoluţie şi în cazul creşei Olivier (Zaragoza), Carroquino l Finner Arquitectos. Aici, în lipsa topografiei naturale, terenul este translatat pe verticală, lăsând loc spaţiului complex de interacţiune. Spaţiile specifice programului educaţional sunt grupate în patru module flexibile, versatile, multifuncţionale, completate cu mici grădini. Întreaga „movilă” generează şi delimitează spaţiul copiilor, oferind totodată continuitate vizuală şi constituind punct de interes (poate de agregare comunitară) într-un nou cartier de locuinţe, un element de urbanitate.
Tot un element cu rol important în configurarea urbană este şi liceul de arte – Visual and Performing Arts, (HMC Architects). Acesta acompaniază valul de construcţii dintr-un proces de revitalizare a centrului Los Angelesului. Situat pe culoarul cultural principal (Grand Avenue), fiind adiacent Şcolii de Arte Colburn, Muzeului de Artă Contemporană şi sălii de concerte Walt Disney, este probabil cea mai interesantă implantare a modelului de învăţare în patru mici comunităţi educaţionale (small learning community – SLC – model).
Preluând denivelarea naturală a tererenului, campusul este structurat pe mai multe niveluri, cu diferenţele preluate de forme speciale, elemente de tranziţie ce adăpostesc funcţiuni comune sau comunitare. Astfel, pentru a amplifica implicarea comunităţii, spaţiile de prezentare/expoziţie şi amfiteatrul de 950 de locuri sunt deschise publicului, într-o configurare teatrală, cu acces fastuos direct din Grand Avenue, în timp ce sălile de clasă sunt amplasate deasupra nivelului străzii, iar la alt nivel – nivelul pieţei – spaţiile recreaţionale de studiu în aer liber şi interacţiune.
O şcoală nu este o clădire oarecare, este un mediu formator şi pregătitor, un mediu de învăţare care trebuie să inspire! Programul educaţional are în primul rând un scop social, el trebuie să aibă un impact pozitiv asupra educaţiei, comunităţii şi mediului înconjurător în general.
Ca tendinţă, putem conchide că arhitectura şcolilor, prin structurarea spaţiului, promovează: interacţiunea, curiozitatea, imaginaţia şi experimentarea, ca mecanisme de descoperire a lumii, ca mecanisme de învăţare permanentă.