Spaţiul terţ: Wasbar
În schema simplificată a modernităţii sunt două dimensiuni majore ale habitatului uman: locuinţa şi locul de muncă, clar segregate prin kilometri de (auto)stradă. Introdus în vocabular de sociologul Ray Oldenburg la începutul anilor 1990, conceptul de spaţiu terţ nuanţează binomul insistând că, pe lângă necesităţile individuale de spaţiu, există şi cele comunitare. Spaţiul terţ, după Oldenburg, este un spaţiu de interacţiune informală, aflat în vecinătate, frecventat de cunoscuţi, dar permeabil nou-veniţilor: cafeneaua din colţ, coaforul, aleea din faţa blocului. Pentru a exemplifica, articolul nostru vă prezintă Wasbar din Ghent, Belgia, cel mai terţ între spaţiile terţe: o spălătorie 3 în 1, cu bar şi frizerie. Acolo unde, în timp ce-ţi speli rufele, bei o bere sau bagi un tuns. Pare logic, dar Wasbar este primul loc de acest fel.
Între public şi privat, spaţiul terţ este un pasaj ultra-necesar, o zonă gri care înglobează riturile zilnice, banale şi lipsite de grandoare care leagă o comunitate. Homi K. Bhabha extinde conceptul spaţiilor de hibridizare culturală, Edward Soja îl foloseşte pentru a explica geografia social-afectivă a spaţiului. Prin definiţie şi spre deosebire de spălatul rufelor la râu, landromatele moderne reprezintă antipodul spaţiului terţ, unde nu socializează nimeni, unde ne uităm în altă parte cu dezgust pentru a nu vedea rufele murdare ale vecinului. Sunt un program arhitectural sau de design de o tristeţe sfâşietoare, iluminate cu neon şi bântuite de o atmosferă gen Pruitt-Igoe.
Un spaţiu generic, plin de maşini uzate care duduie indiferente, făcând o treabă de doi bani. Un miros amestecat de detergenţi, lături şi linoleum. Un raport scandalos între om şi maşină. Geamuri murdare. Asta dacă au geamuri, căci de multe ori sunt amplasate la subsol. Ici-colo o şosetă rătăcită sau un chilot pierdut care îţi strâng inima, pentru că rufele uitate arată mereu ca rămăşiţele tragice ale unei vieţi omeneşti. Când li se simte mirosul jilav infiltrându-se printre alte note olfactive, ştii că ai călcat graniţa invizibilă dintre oraşul turistic şi cel real, locuit cu chirie. O confirmă de regulă o mireasmă concurentă de kebab şi un semn murdar de alimentară, de Carrefour expres, stabilimente interzise în zonele cu ştaif. Pentru vizitator, e un semn că s-a pierdut. În localnici, declanşează angoasa aspiraţiei la un status social încă neatins, ca şi supa la plic sau nasturii lipsă – stimuli inevitabili ai sentimentului de neîmplinire economică şi socială.
Nu toate oraşele au spălătorii, din fericire. Sunt predilecte în metropolele cu inflaţie imobiliară extremă, unde metrul pătrat costă cât leafa pe un an a unei familii de emigranţi; sau în zonele urbane vechi, unde case istorice au fost re-amenajate să încapă câţi mai mulţi chiriaşi posibil. Ghent, dimpreună cu alte oraşe belgiene, face parte din categoria aşezărilor umane cu spălătorii comune. Altminteri o localitate fermecătoare, a doua ca mărime în Belgia, cu pietonale cochete, buticuri creative, canale înverzite şi pieţe remarcabile, Ghent e totuşi afectat de lipsa spaţiului locativ. Din cauza caselor strâmte medievale, multe dintre apartamentele din centru au băi comune, adesea situate pe un alt palier. Pe lângă asta, lipsa unei maşini de spălat se trece cu vederea.
Contaţi însă pe hipsterstad Ghent să cucerească ultimul avanpost al modernităţii greşite, al banalităţii deprimante, al maşinăriei generice, i.e. spălătoria, şi s-o transforme în spaţiu eficient de hibridizare funcţională şi socială, în spaţiu terţ. Pinkeye, un „crossover design studio” care se autoproclamă „the cheese on your baguette, the robin to your batman, the cap to your favorite pen” şi aşa mai departe, sunt autorii spaţiului prompt intitulat Wasbar, spălătoria hip. Combinând maşini de spălat cu mese de bar şi un mic coafor, locaţia mai oferă şi concerte sau cursuri de artizanat din când în când, pentru a distruge complet germenii landromatului convenţional.
Amenajarea a fost făcută într-o fostă librărie, cu câteva elemente simple, gândite în cheie grafică: un logo cusut pe un panou rotund, prezentând un cârlig de rufe şi un desfăcător de bere încrucişate camaradereşte; faianţă pepit; lămpi înjghebate din umeraşe de sârmă. Liste îngrijite descriu caligrafic oferta de produse şi servicii şi sunt curăţel înrămate în casete de lemn – foste sertare de garderobă. Scaunele la mâna a doua şi podelele recuperate de la stabilimentul precedent sclipesc a vopsea proaspătă. Cu alte cuvinte, e un spaţiu gospodăresc, care extrage puţinele note de optimism din corvoada spălatului rufelor şi le amplifică la maximum cu bere şi cocktailuri, culori şcolăreşti şi adrenalina tunsului impromptu.
Principala bătaie de cap pentru arhitecţi a fost mascarea instalaţiilor tehnice, masive din cauza cerinţelor de electricitate şi a ţevilor de evacuare. Restul e făcut în joacă: fiecare maşină de spălat este redenumită cu apelativul „bunica”, fiecare uscător este catalogat ca „bunic”. Toată aparatura provine de la Electrolux.
Un creator de modă a contribuit cu saci de rufe făcuţi special pentru Wasbar, ca să-i amplifice aura de club social. Inutil de precizat că Wasbar n-avea cum să dea greş cu priza la publicul studenţesc din Ghent şi de pretutindeni. Ca urmare, se pregătesc francize în Antwerp. Pentru a parafraza un redactor al site-ului KNSTRCT, oare cum e posibil ca omul să fi ajuns pe Lună înainte să-i dea prin cap să facă un landromat 3 în 1? În speranţa că am ilustrat cu succes conceptul de spaţiu terţ, vă las cu dezamăgirea de a deţine maşină de spălat în propriul spaţiu locativ şi, sper, cu dorinţa de a-l aprofunda pe Homi K. Bhabha pe durata ciclului pentru bumbac şi albituri.