Politici pentru economii urbane colaborative: Sharexpo, Milano

Economia colaborativă e pe val. În contextul efortului de a acomoda cât mai bine Expo 2015, Milano este printre cele mai recente oraşe care se auto-proclamă un Sharing City. Cu o lungă istorie de procese colaborative underground, metropola italiană încearcă să intre în rândul administraţiilor locale care îşi asumă un rol proactiv în aproprierea noilor formule economice bazate pe folosirea colectivă şi pe schimbul bunurilor şi serviciilor, lansând proiectul Sharexpo. În ciuda unor eforturi reale, câteva aspecte rămân totuşi nerezolvate.

■ Text: DR. URB. SILVIA GUGU

În realităţile urbane curente, marcate de dominaţia corporatistă, competiţie, segregare şi relaţii impersonale, aşa-zisa sharing eco­nomy (economia colectivă) sau „economia socială”, bazată pe schimbul de la persoană la persoană, promite reconstrucţia ţesutului economico-social al oraşelor prin interacţiunile faţă în faţă, reinventarea micro sau nano-întreprinderi­lor şi reducerea accentului pe posesiunile mate­riale, re-înglobând tranzacţiile economice în relaţii sociale. Activităţile sale se împart în gene­ral în patru categorii: recircularea bunurilor, intensificarea utilizării bunurilor durabile, schimburi de servicii şi folosirea în comun a bunurilor de producţie. Acestea se bazează în mod tradiţional pe încredere, familiaritate între participanţi sau pe contracte, în timp ce altele sunt mediate de platforme tehnologice în măsură să construiască sisteme participatorii bazate pe încredere şi karma, folosind recenziile online, reputaţia şi umilirea publică, pentru a se asigura că utilizatorii respectă termenii de utilizare şi etica transpa­renţei. Numele sonore sunt Airbnb, Zipcar, Ebay, Taskrabbit etc. În teorie, oraşele în măsură să anticipeze şi să controleze economia colaborativă pot culege be­neficii economice, sociale, democratice şi de mediu. Scepticii au remarcat repede că aceste revendicări sunt un instrument de marketing afectiv pentru a deghiza o nouă frontieră a capitalismului – capitalismul relaţional, unde până şi identităţile personale, relaţiile sociale şi ultimele rămăşiţe de commons sunt monetizate. Sub masca revitalizării sociale şi ajutaţi de mitul „tehnologiei imparţiale”, cei care promovează economia colaborativă sunt acuzaţi că perpetuează deregularizarea şi dezechilibrele socio-economice caracteristice neoliberalismului (discriminare, muncitori plătiţi prost şi fără beneficii) dincolo de ultimele frontiere. Şi într-un caz şi în celălalt, se aşteaptă de la administraţiile locale să răspundă prin adecvarea cadrului legislativ şi instituţional, în special în sectoarele urbane cele mai afectate, şi anume transporturile, hrana, locuinţele şi ocupaţiile. Prin urmare, administratorii sunt între Scilla şi Caribda: pe de o parte, se poate argumenta că inovaţiile în economia colaborativă trebuie protejate eliminând reglementările învechite şi excesive; pe de alta, este evidentă şi nevoia reală de a-i proteja pe participanţii în economia colaborativă de provizorat, fraudă şi incompetenţă. Problema constă atât în regulamentele care interzic sau inhibă colaborările, schimburile şi cooperativele, cât şi în absenţa regulamentelor concepute pentru acestea. De exemplu, Institutul Afacerilor Publice din Australia, dintr-o perspectivă liberală, recomandă încurajarea instituţiilor bottom-up, care se auto-reglementează, înainte de a recurge la reglementări stabilite la nivel guvernamental; reducerea licenţelor ocupaţionale pentru a permite proliferarea certificărilor profesionale private sau a mecanismelor bazate pe reputaţie; evitarea reglementărilor specifice sectoarelor de activitate; scutirea contractorilor individuali de la legile muncii; şi reducerea piedicilor din calea start-up-urilor de a recruta forţă de muncă (cu alte cuvinte, chiar şi în condiţii de voluntariat/ precariat) (Allen şi Berg, 2014). Pe de altă parte, Forumul Antrepre­norilor din Suedia atrage atenţia că economia colaborativă are implicaţii complexe şi trebuie abordată cu maximă prudenţă, pentru că acolo unde eficienţa şi productivitatea creşte pentru unii, descreşte pentru alţii. În acest context, recomandă o politică în măsură să balanseze dezvoltarea economiei colaborative cu interesele forţei de muncă, bazată pe scheme de reglementare flexibile, facilitarea antreprenoriatului şi a inovaţiei, dar şi pe implicarea activă a guvernelor şi pe promovarea flexibilităţii şi educaţiei forţei de muncă (Entreprenörskapsforum, 2015).   Sharexpo   Până acum, puţine oraşe au fost în măsură să demonstreze cu adevărat o viziune în acest sens; între acestea se află Seul, Berlin, San Francisco şi Amsterdam. Milano şi-a propus „să mapeze, valorizeze, unească şi, eventual, să reglementeze iniţiativele teritoriale legate de economia colaborativă şi de schimb”, dar un prim semn de întrebare este ridicat chiar de maparea actorilor în cauză. În condiţiile în care „economia colaborativă” este o umbrelă pe cât de amplă, pe atât de va­gă, în Milano vrând-nevrând desemnează iniţiative care nu se vor puse pe aceeaşi har­tă. Un conflict profund şi evident este între iniţiativele născute ca reacţie la adresa mone­tizării ubicue a tuturor aspectelor vieţii de zi cu zi – bunăoară Macao, o platformă cultu­rală în spaţiu real care recuperează un imobil vacant în folosul comunităţii şi al cărei scop declarat este demonetizarea artei şi ac­ti­vităţilor comunitare – şi, pe de altă parte, Airbnb Italy S.r.l., care a generat şi continuă să existe cu o singură raţiune: pro­fitul! Or, pentru a începe o discuţie democratică, mu­ni­cipalitatea are nevoie de un punct în spa­ţiu – cel mai logic fiind măcar obiectivele, dacă nu şi scopul, comun al exponenţilor economiei colaborative. Milano a ales o linie clară, dar prea puţin democra­tică – Expo 2015 ca scop comun. Cei care au vrut să pună umărul la susţinerea proiectului sunt pe listă. Cei care se opun mega-evenimentelor şi consecinţelor lor, nu. Susţinerea aşa-zisei economii colaborative demarează astfel printr-o schismă majoră.   Definirea Şi clasificarea economiei colaborative   Experienţa din Milano confirmă că un prim obstacol în calea reglementării economiei colaborative este dificultatea articulării unei definiţii clare şi obiective. Un prim pas ar fi distincţia între schimburile tradiţionale mo­tivate social sau motivate de necesitatea gu­vernării economice a proprietăţilor comune (vezi Elinor Ostrom) şi cele motivate de profitul economic. În 2010, Rachel Botsman, autoarea cărţii „What’s Mine is Yours: How Collaborative Consumption is Changing the Way We Live” (Ce-i al meu e şi al tău: cum consumul colaborativ ne schimbă stilul de viaţă) făcea deja o serie de distincţii între: (1) economia colaborativă ca „economie construită pe reţele de indivizi şi comunităţi, spre deosebire de instituţii centralizate, care transformă producţia, consumul, finanţarea şi educaţia (Quirky, Airbnb, Zipcar, Kickstarter, Coursera, Skillshare) (2) consumul colaborativ, ca „model economic bazat pe schimbul, punerea la comun, închirierea, comercializarea produselor şi serviciilor cu scopul de a facilita accesul mai degrabă decât posesiunea” (Airbnb, Freecycle, Ebay, Zipcar) (3) economia colectivă, ca model economic bazat pe folosirea colectivă a bunurilor subutilizate (de la spaţii la talente personale la diferite posesiuni materiale) contra bene­ficii monetare sau non monetare, atât de la persoană la persoană, cât şi de la întreprindere la întreprindere (Airbnb, Couchsurfing, getaround, Lyft). (4) economia de la persoană la persoană, constând în pieţe de la persoană la persoană care facilitează folosirea în comun sau comercializarea directă a produselor şi serviciilor, construite pe încredere reciprocă (Airbnb, Etsy, Uber). Această clasificare însă pare făcută mai degrabă pentru a explica terminologii existente decât pentru a crea categorii distincte, cu utilitate practică. Juliet Schor, profesor de economie la Boston University şi Harvard, consideră că distincţia pentru-profit vs non-profit rămâne una esenţială, la fel şi cea dintre P2P şi B2B (Schor, 2014). Dar, de cele mai multe ori – şi cum ilustrează Sharexpo – o definiţie pragmatică are în vedere scopul pe care vrea să îl servească. Un alt exemplu este cazul Forumului Antreprenorilor Suedezi, care şi-a formulat la rândul său propriul enunţ: „Condusă de digitizare, Economia Colaborativă implică schimburi de la persoană la persoană a resurselor tangibile şi intangibile subutilizate, sau potenţial subutilizate, inclusiv a informaţiilor, la nivel local sau global. Aceste schimburi mediate tind să reducă costurile de tranzacţie pentru utilizatori prin înlocuirea terţilor intermediari cu platforme digitale. Dar înlocuirea terţilor intermediari înseamnă că riscurile sunt de cele mai multe ori asumate de către furnizorii şi consumatorii de resurse decât de către un actor central”. Precum se vede, această definiţie vizează strict segmentul digital al economiei creative, care coincide în mare parte cu segmentul său comercial, şi strict segmentul de la persoană la persoană (person to person, P2P), excluzând interacţiunile de la întreprindere la întreprindere (business to business, B2B).   Governance   Odată definită şi compartimentalizată, economia colaborativă devine mai uşor de abordat în cadrul urban. Instrumentele financiare şi de reglementare predilecte sunt zonificarea funcţională, taxele locale şi reglementările serviciilor de interes public. În principiu, zonificarea funcţională răspun­de economiei colaborative în primul rând prin reevaluarea segregării activităţilor urbane şi a ipotezei că fiecare familie funcţionează ca o unitate economică independentă. Alterările necesare implică permiterea unor noi utilizări în cadre neconvenţionale – de exemplu agricultură urbană şi comerţ în zone rezidenţiale – precum şi utilizări flotante, cooperative, provizii pentru infrastructura de transport colaborativă. Sistemul local de taxare poate opta pentru incentivizarea punctuală a activităţilor cola­borative în conformitate cu planurile de dezvoltare. În fine, reglementările serviciilor de interes public sunt responsabile pentru supravegherea calităţii, performanţei şi a siguranţei economiei colaborative, ceea ce reprezintă probabil aspectul cel mai delicat pentru administraţii, având în vedere că riscul preluat în economia tradiţională de firme este transferat în economia colaborativă asupra utilizatorilor de ambele părţi ale platformelor web specifice. Alte consideren­te, legate de legea muncii, TVA, proprietatea intelectuală, confidenţialitate şi proprietatea privată trebuie evident rezolvate împreună cu autorităţile naţionale şi regio­nale, întrucât platformele web care susţin economia colaborativă ori nu le abordează deloc, ori le tratează în mod neunitar. Sharing cities, o reţea de cincizeci de oraşe articulată la sfârşitul lui 2013 în cadrul spaţiului virtual shareable.net, propune o serie de politici şi instrumente aferente, instrumente specifice administraţiilor locale, cu privire la organizarea, sprijinul şi finanţarea economiei colaborative. Între acestea se află un ghid de politici urbane compilat de Shareable împreună cu Sustainable Economies Law Center, un nonprofit din California. Ghidul este organizat în jurul a patru teme urbane majore: transportul, hrana, locuinţele şi locurile de muncă. În cele ce urmează, structura acestui ghid este folosită pentru a descrie politicile şi proiectele în curs sau deja implementate în Milano. Transport   Economia colaborativă se preocupă de accesul la transport, facilitând accesul la maşini (carsharing – maşini de închiriat pe terment scurt), călătorii (ridesharing – curse cu maşina celor care au un loc disponibil către aceeaşi destinaţie) şi biciclete (bikesharing – biciclete de închiriat). Potenţialele bene­ficii sunt reducerea congestiei traficului rutier, a poluării aerului, a numărului posesorilor de autovehicule şi a costurilor asociate, a cererii de locuri de parcare, sporirea mobi­lităţii celor care nu posedă o maşină şi sti­mularea mobilităţii sustenabile, adică transport public, mers pe jos sau cu bicicleta. Administraţiile urbane pot încuraja transportul colaborativ prin mai multe metode. O primă abordare vizează spaţiile de parcare – asigurând locuri de parcare rezervate, la cost redus sau chiar gratuite pentru carsharing, în special în apropierea staţiilor de transport în comun şi a complexelor rezidenţiale. Alte măsuri implică reducerea taxelor pentru programele de carsharing, în special în cartierele sărace, stimulente economice pentru ridesharing (reduceri la taxele de autostradă, benzi dedicate etc.), precum şi asigurarea infrastructurii necesare – locuri rezervate întâlnirilor pentru ridesharing, unde pasagerii îşi pot parca vehiculul cu care pleacă de acasă. Sharing Cities recomandă realizarea unui program la nivel local şi regional care să garanteze ajunsul acasă în eventualitatea evenimentelor neprevă­zute, acoperind cheltuielile de taxi sau chiria unei maşini – de exemplu, când cineva care a călătorit cu maşina unui coleg către locul de muncă are nevoie să fugă acasă pentru o urgenţă. Milano bifează o mare parte din aceste iniţiative. În ce priveşte programele de carsharing, GuidaMi este pus la dispoziţie de transporturile publice milaneze; pe lângă acesta mai există E-vai, Car2Go, Enjoy, EqSharing, DriveNow. Pentru ridesharing, sunt disponibile Bla Bla Car şi CarpoolWorld. Circa 3.500 de biciclete de închiriat sunt puse la dispoziţie tot de municipalitate – BikeMi, cu puncte de închiriere în tot oraşul.

Hrană

În sectorul alimentar, economia colaborativă se manifestă prin târguri urbane, programe de recuperare a surplusului de alimente, companii alimentare comunitare, micro­întreprinderi la domiciliu, chioşcuri mobile, bucătării comerciale comune ce au ca scop promovarea producţiei, procesării şi schimburilor locale de hrană. Potenţialele beneficii vizează sănătatea po­pulaţiei, locuri de muncă, şi interacţiunea intracomunitară, reducând în acelaşi timp degradarea mediului, insecuritatea hranei, riscurile de sănătate, precum şi accesul inegal la hrană asociat cu agricultura industrială şi sistemele de producţie alimentară incoerente. Permiterea agriculturii urbane şi vânzarea pe loc a produselor se pot realiza prin îndepărtatea obstacolelor din zonificarea funcţională. Aceasta include bunăoară permiterea vânzării producţiei locale de alimente oriunde în oraş, a chioşcurilor mobile şi programe de donaţii alimentare în parcuri sau în alte spaţii publice (care în multe oraşe sunt interzise pentru a preveni adunarea persoanelor fără adăpost). Anumite tipuri de producţie alimentară pot fi acceptate ca ocupaţii la domiciliu. Mai mult, administra­ţiile locale pot identifica loturile neocupate sau subutilizate din oraş şi pot oferi reduceri sau scutiri de taxe pentru cultivarea acestora, activitate care îmbunătăţeşte şi siguranţa în cartiere. Pot crea ele însele programe de recuperare a surplusului de alimente (bunăoară a alimentelor pe cale de expirare din supermarketuri), cu centre aferente de redistribuţie, precum şi bucătării comerciale colective pentru start-up-uri în domeniul restauraţiei. În Milano, nu lipseşte niciuna dintre aceste iniţiative. Hrana este o temă de suflet în Italia în general şi în Milano în particular, unde în urmă cu numai 70 de ani iconica piaţă a Domului era cultivată cu grâu din cauza foametei din cel de-al Doilea Război Mondial. Oraşul are una dintre cele mai mari pieţe agroalimentare urbane din Europa, care funcţionează atât en-gros, cât şi en detail în anumite zile ale săptămânii, unde microproducătorii locali sunt bine­veniţi.

Există FoodSharing Milano şi Ifoodsharing.org, precum şi LastMinute Market pentru recuperarea produselor alimentare. Primăria însăşi are din 2012 o strategie dedicată producţiei agricole urbane – „Milano metropolă rurală” – şi orice cetăţean poate prezenta o cerere pentru o grădină. În vederea Expo 2015, a cărei temă este tocmai hrana – „Feeding the Planet”, au fost reduse taxele pe agricultura urbană, au fost abolite depozitele de siguranţă şi au fost unificate regulamentele în toate zonele oraşului. Prioritate au persoanele cu venituri mici, în vârstă, cu handicap şi şomerii (proiectul ColtivaMi, iniţiat de primărie). În plus, municipalitatea a sprijinit proiecte precum Prestiamoci, o piaţă de împrumut social, şi TerraXchange, care realizează conexiuni între proprietarii de terenuri şi potenţiali agricultori urbani. Platforma Gnammo dă posibilitatea bucăta­rilor amatori să găzduiască mese la ei acasă contra unor sume modeste plătite de cei care vor o cină socială. Platforma are peste 40.000 de utilizatori şi profită de Expo pentru a se lansa la nivel internaţional. Presso, un showroom ca o sufragerie socială în Chinatown, permite oricui să intre, să caute o bere în frigider sau să-şi gătească ceva în bucătărie. Seara, tot acolo se încing sindrofii şi dineuri.

Locuinţe

Lipsa locuinţelor – şi mai ales a locuinţelor cu preţ accesibil – în oraşele mari, care polarizează populaţia graţie locurilor de muncă, este o problemă extrem de răspândită. Economia colaborativă îi răspunde printr-o gamă largă de forme de coabitare şi prin intensificarea utilizării spaţiilor nefolosite, de la squatting la cazare pe durata vacanţelor, gen Airbnb. Din nou, zonificarea funcţională poate răspunde pozitiv de la caz la caz, încurajând construirea locuinţelor colective, subdiviziunile, adăugarea de unităţi de locuit suplimentare pe loturile existente, permiterea coabitării persoanelor fără relaţii familiale, sau chiar crearea unor noi tipuri de zone funcţionale dedicate sti­mulării locuirii colaborative – unde anumite spaţii, precum cele de zi (li­ving, sufragerie, birou, bucătărie, grădiniţă, grădină/ terasă etc.), sunt proprietate comună. În plus, permiterea şi reglementarea închirierilor pe termen scurt facilitează o sursă suplimentară de venit atât pentru populaţie, cât şi pentru adminis­traţie. În Milano, ca în majoritatea Italiei, coabita­rea este practic o tradiţie, nestin­gherită de legislaţie, iar densificările sunt permise în special prin intermediul supraînălţărilor (faimoasele şi desele sottotetto). Squattingul este tolerat atâta vreme cât nu generează atacuri politice spectaculoase; Italia are o cartă a drepturilor squatterilor (usucapione) şi este în discuţie o lege naţională care validează squattingul în interes comunitar. Sharexpo s-a concentrat pe jucătorii majori – discutând de exemplu cu Airbnb de introducerea unei taxe pentru turism în închirie­rile pe termen scurt (care deja există în hoteluri). O iniţiativă interesantă, urmărită tot cu Airbnb, este rezervarea dreptului municipalităţii de a folosi casele gazdelor pentru adăpostul persoanelor în criză, lovite de calamităţi.

Locuri de muncă

Locurile de muncă reprezintă probabil segmentul cel mai controversat al economiei colaborative, din cauza situaţiilor necon­venţionale pe care le generează şi mai ales a precarităţii care le defineşte – lipsa de stabilitate, de responsabilitate, şi absenţa be­neficiilor de orice fel – pensie, asigurare medicală, concediu. Apărătorii economiei colaborative preferă să treacă sub tăcere aceste aspecte prezentându-i pe cei implicaţi drept microîntreprinzători cărora li se deschid noi oportunităţi. Din această pers­pectivă, administraţiile locale pot juca într-adevăr un rol activ, sprijinind proiectele care vizează co-working, bucătării comerciale colective, centre comerciale comunitare, şi facilitând operaţiuni de tip pop-up – utilizări temporare – ale spaţiilor comerciale, industriale sau publice, prin expedierea aprobărilor şi reducerea ta­xelor. Spaţiile comerciale neutilizate constituie o resursă semnificativă pentru încurajarea economiei colaborative, iar municipalităţile pot încuraja utilizările lor temporare în folosul comunităţii şi penaliza proprie­tarii acestora în cazul în care le menţin inactive. O altă măsură utilă o reprezintă permiterea pe scară largă a microîntreprinderilor / nanoîntreprinderilor, specifică economiei colaborative, în spaţiul locativ. Societăţile cooperative sunt la rândul lor un mijloc foarte eficient de a valoriza resursele locale şi de a stabiliza o comunitate dezavantajată spre exemplu, şi o formulă foarte răspândită a economiei colaborative. Acestea pot fi încurajate de municipalităţi prin asigurarea competenţelor specifice şi prin asistenţă prioritară în departamentele economice muni­cipale; prin oferirea unor subvenţii sau împrumuturi; prin asistenţă în parteneriat cu fundaţii care le pot susţine prin training şi know-how; şi prin achiziţionarea de bunuri şi servicii de la acestea pentru instituţiile de stat sau serviciile municipale. Milano a cheltuit circa două milioane de euro pentru a co-finanţa spaţii co-working şi incubatoare cu ajutorul camerei de comerţ. Altele sunt în curs de realizare, iar municipalitatea se străduieşte să le plaseze într-o reţea pe care s-o promoveze. Şi aici există criterii: pentru a face parte din sistem, spaţiile trebuie să aibă un minimum de 10 locuri de muncă, conexiune internet şi să fie accesibile persoanelor cu handicap. Reglementări similare vor fi aplicate şi altor întreprinderi ale economiei colaborative. Sharexpo a încurajat de asemenea iniţiativa cetăţenilor de a răspunde necesităţilor conexe Expo 2015 organizând evenimente colaterale, de exemplu mini-conferinţe sau prezentări de filme; birouri temporare pentru companiile locale care au nevoie de un loc de întâlnire cu parteneri internaţionali, sau pentru executivii internaţionali care vin în Milano; bucătării improvizate pentru vizitatorii expoziţiei. Dar toate aceste soluţii sunt parţiale şi ten­siunile rămân: nu de mult, directoarea exe­cutivă a companiei Uber a fost din nou asaltată cu ouă şi demonstraţiile împotriva platformei continuă.

Referinţe

Allen, D. şi Berg, C. 2014. The Sharing Economy. How over-regulation could destroy an economic revolution. Institute of Public Affairs, Australia: www.ipa.org.au Botsman, R. 2013. The Sharing Economy Lack A Shared Definition. Fast Company, 21 noiembrie 2013, http://www.fastcoexist.com/3022028/the-sharing-economy-lacks-a-shared-definition, accesat 13 iulie 2015 Entreprenörskapsforum. 2015. Sharing economy. Embrace Change with Caution. Entreprenörskapsforum, Stockholm, Suedia. Schor, J. 2014. Debating the Sharing Economy. Great Transition Initiative, octombrie 2014. Boston, MA. Shareable şi Sustainable Economies Law Center. 2013. Policies For Shareable Cities. Shareable, USA shareable.net