„Firimituri de viu într-o pâine cu mucegai”: Felicia Simion pe urmele obiceiurilor românești
Curioasă, artistică, cu nuanțe și profunzimi care se dezvăluie după fiecare re-privire, fotografia Feliciei Simion poate fi încadrată în rama fine art-ului. Călătoare în toate cele patru zări (cel mai nou proiect fotografic, Through a land of deserts and pits, este urmarea fotografică a călătoriei din această vară în deșertul Atacama, Chile și Salar de Uyuni, Bolivia), Felicia a pornit de doi ani încoace într-un alt gen de voiaj. Cel al descoperirii și documentării tradițiilor și obiceiurilor străvechi românești. Povestea seriei ethnographies s-a închegat din Oltenia până în Maramureș. Inedite pentru ochiul privitorului contemporan, obiceiuri precum mersul cu capra sau Iordănitul se convertesc în „etnografii vizuale” care surprind în cadre alb-negru sau color magia țesută de zeci de ani în jurul acestor tradiții. Dincolo de dimensiunea privirii aruncate unui trecut filtrat prin culorile prezentului, se disting chipuri, bucurie și personalitate – puzzle-ul fotografic al unei lumi bogate în semnificații.
Cum te-ai hotărât să documentezi fotografic tradiții și obiceiuri românești?
Dintotdeauna am simțit o fascinație pentru ceea ce ține de cultură, o „chemare” de a fotografia obiceiuri, tradiții, comunități, ș.a.m.d. La 13 ani, visam să călătoresc și să cunosc, cu ajutorul aparatului de fotografiat, culturi îndepărtate, iar un prim exercițiu – în continuă derulare – este explorarea culturii proprii, a lui Acasă.
Unde ai fotografiat, până în prezent, astfel de obiceiuri și care ar fi acestea?
Am pornit în această călătorie în urmă cu doi ani, când m-am înscris la masteratul de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor, în cadrul Facultății de Litere din București. Asta m-a motivat să pornesc seria de imagini ethnographies și să explorez diverse locuri – fie în cadrul masteratului (cum ar fi „Ziua Cucilor” și „Uralia” la Brănești, județul Ilfov, ori „Bătutul brazilor”, obicei de nuntă ținut undeva în Vrancea), fie pe cont propriu (tradițiile de Bobotează sau Crăciunul ortodox pe rit vechi în Maramureș, mersul cu capra și obiceiul Iordănitului femeilor în Dolj, ori Lăzărița, un obicei de primăvară descoperit din pură întâmplare într-un sat din județul Călărași).
În seria existentă se disting portrete sugestive ale participanților la procesiuni care oscilează între alb-negru/color. De ce această dualitate tehnică?
Cred că dualitatea alb-negru/color a „răsărit” în mod spontan în ceea ce privește imaginile respective și reflectă propria-mi privire asupra evenimentului procesiunii – una paradoxală, aș putea spune, care împletește trecutul cu prezentul. De altfel, acesta este sentimentul pe care mi-l dau toate obiceiurile și tradițiile cu care m-am întâlnit până acum: de pendulare între vechi și nou, într-un timp suspendat, nici în demult, dar nici în acum. Adesea îmi pare ciudat ceea ce îmi propun, această dorință de a „resuscita” un trecut în care nu ne mai putem întoarce – în fond, caut niște resturi, niște firimituri de viu într-o pâine cu mucegai.
Cum alegi scenele/persoanele și cum se înfiripă legătura cu locul și cu oamenii pe care îi fotografiezi?
Le aleg la fața locului, dat fiind faptul că niciodată nu știu ce mă așteaptă atunci când particip la astfel de evenimente. Cum a fost cu obiceiul Iordănitului? Eram în vacanță la Craiova și mă hotărâsem să documentez tradiții de iarnă din Oltenia. Am aflat, printre altele, despre Iordănitul din comuna Ghindeni într-un articol online. Așa că am sunat la Primărie, m-am prezentat, am întrebat dacă se mai ține obiceiul și dacă pot veni împreună cu soțul meu să participăm și să facem fotografii, pe care să le împărtășim ulterior. „Da, da, veniți”. Da, da, ne-am dus, am petrecut o zi întreagă colindând Ghindeniul alături de iordănitori, iar seara s-a „încins” (la propriu, căci erau sub -15 grade Celsius) o petrecere în centrul comunei, cu vin, cârnați afumați și iordănitorii transformați în… călușari! Din toată experiența, am rămas, mai ales, cu sentimentul integrării în comunitate – aici, precum și în toate locurile în care am ajuns până acum, oamenii au fost călduros de binevoitori, făcând ca bariera „străinului” să dispară rapid.
Scurt portret al artei tale fotografice:
Curioasă, experimentală, hoinară, (auto)reflexivă.
În ce alte regiuni ale țării ți-ar plăcea să mai documentezi tradiții autohtone?
Ooo! O regiune care mă interesează extrem de tare este Delta Dunării, unde mi-ar plăcea să documentez comunități de lipoveni. M-aș întoarce oricând în Maramureș, unde am avut bucuria să documentez obiceiuri de iarnă, dar și pascale. Nu m-aș da îndărăt nici de la Țara Moților, Bucovina și, până la urmă, orice colț din țara asta unde pot găsi acele „firimituri” despre care vorbeam mai sus.
Interviu apărut în igloo 187 / dec 2018 – ian 2019
