Cariatide
Termenul de cariatidă, cu origini încă incerte din punct de vedere arhitectural, provine din grecescul caryatides, ce înseamnă „fecioare din Karyae”, un oraş antic din Peloponez şi se referă la statuete feminine angajate în locul coloanelor şi al pilaştrilor, ce susţin pe cap cornişa unei clădiri.
Cariatidele sunt menţionate pentru prima dată în lucrarea lui Vitruviu, De Architectura, în secolul I î.Hr. Legenda spune că locuitorii din Karyae s-ar fi alăturat perşilor în lupta împotriva grecilor. După ce i-au cucerit, grecii ar fi omorât toţi bărbaţii, iar pe femei le-ar fi transformat în sclave, obligându-le să care poveri. Ca un semn de victorie pentru posteritate, coloanele clădirilor publice ar fi fost înlocuite cu reprezentări ale femeilor din acest oraş. Primele exemple cunoscute, la faţadele Tezaurelor cnidienilor şi sifnienilor de la Delfi, datând din secolul al VI-lea î. Hr., sau chiar mai devreme, în perioada arhaică, unde artele minore le folosesc ca elemente decorative, răstoarnă această teorie a lui Vitruviu, întrucât războaiele cu perşii au avut loc mult mai târziu. O altă interpretare susţine existenţa unor fecioare care dansau în templul zeiţei Diana din Karyae, în timpul sărbătorii zeiţei. Cele mai renumite sunt cariatidele Erehteionului de pe Acropola Atenei. Prezenţa acestora în locul obişnuitelor coloane nu este întâmplătoare. Se pare că pe scara ascunsă după zidul în faţa căruia sunt distribuite cele şase reprezentări sculpturale, treceau, o dată pe an, două tinere preotese (arrephoroi), purtând pe cap, într-un coş, obiecte rituale şi misterioase de la Erehteion la sanctuarul Afroditei, pe panta nordică a colinei. De aici provine numele de canefore („purtătoare de coş”) conferit acelor cariatide care poartă pe cap capiteluri în formă de coş.
Deşi rolul de susţinere atribuit face ca imaginea cariatidelor să fie una rigidă, modul de reprezentare al acestora lasă să se întrevadă trăsăturile feminine tipice tinerelor acelei perioade.
Pedepsit pentru nesupunere, ca şi fraţii săi înfrânţi de Zeus, marele Atlas este obligat să poarte pe umerii săi greutatea boltei cereşti. Conform legendei, acesta l-ar fi ajutat pe Heracles să fure Merele de Aur din Grădina Hesperidelor, cerute de Euristeu. Atlas însuşi ar fi cules Merele de Aur, timp în care Heracles ar fi susţinut bolta în locul său. Atlas ar fi încercat să scape definitiv de imensa povară, lăsând-o în seama lui Heracles, însă la ameninţarea acestuia că va lăsa stelele să cadă, îşi reia imensa sarcină pe umeri.
În reprezentările de artă, Atlas apare ca susţinând cerurile sau globul pământesc pe umeri. De aici derivă numele de atlanţi atribuit acelor reprezentări masculine, de tip herculean, cu rol de susţinere a diverselor elemente arhitecturale, cum ar fi cornişa sau balconul.
Unele surse afirmă că atlanţii sunt echivalentul grecesc pentru ceea ce romanii numeau telamoni. Cei mai cunoscuţi atlanţi sunt cei de la Templul lui Iupiter de la Agrigento, ridicat de către prizonierii cartaginezi, înfrânţi în lupta de la Himera, în anul 480 î. Hr. Spre deosebire de cariatide şi canefore, care sunt reprezentări drepte, în poziţie verticală, unde greutatea este purtată pe cap, atlanţii susţin greutatea cu umerii şi braţele, fiind reprezentaţi cu spatele curbat.
Dacă la început reprezentările masculine au fost atribuite ordinului doric, iar cele feminine ordinului ionic, în timp, acest tip de ornament a căpătat o identitate proprie, dând naştere ordinului cariatic, după cum menţionează mai multe dicţionare franceze.
Figuri statuare independente sau angajate în perete, elemente singulare sau grupate în alto- sau basoreliefuri, aceste reprezentări antropomorfe reuşesc să înnobileze cu succes orice clădire. Există exemple în care este reprezentată întreaga figură, precum şi unele doar cu semifigura combinată cu picior de hermă sau console. Un motiv preferat îl constituie suporturile unite, în formă de dublă cariatidă. Dincolo de modalitatea de reprezentare, independent de perioada în care au fost realizate, aceste elemente decorative păstrează rolul portant ca element de legătură.
În Antichitate, romanii ar fi copiat cariatidele de la Erehteion, amplasând imitaţii ale acestora la Forumul lui Augustus, Pantheonul din Roma şi Vila lui Hadrian, la Tivoli. Acestei perioade i-a urmat Evul Mediu, extrem de sărac în reprezentări umane. Perioada de glorie a fost secolul al XVI-lea, Renaşterea şi Barocul, când s-a petrecut bine-cunoscuta întoarcere la arhitectura trecutului. După acest apogeu, atât atlanţii, cât şi cariatidele s-au bucurat de o prezenţă constantă pe scena stilurilor ce au urmat până la începutul secolului al XX-lea. Cu toate că marea majoritate a exemplelor sunt executate din piatră sau stucatură, pe faţadă, unele interioare pot dezvălui sculpturi metalice de o deosebită valoare.
Pe teritoriul autohton, cea mai mare parte a exemplelor de acest gen se datorează perioadei eclectice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind întâlnite cu precădere în sudul ţării, mai ales la clădirile monumentale.
Odată cu apariţia modernismului, dispare orice urmă de element decorativ şi odată cu ea dispar şi cariatidele şi atlanţii. Prezentul încă nu reuşeşte să facă loc acestor detalii, nici în forma naturală, nici într-o reinterpretare abstractă. Poate că viitorul va reuşi să integreze cu mai mult succes acest tip de element decorativ.