fbpx


White November igloo

Adrian Spirescu

Pentru Adrian Spirescu fiecare clădire e o casă, iar fiecare casă are viaţa sa lăuntrică, din care îşi trag inspiraţia locuitorii şi vizitatorii săi. Există o legătură foarte specială între arhitect şi casele sale, cu atât mai mult cu cât în spatele fiecăreia se întrezăreşte o poveste, ceea ce îl face pe Adrian Spirescu ceva mai mult decât un arhitect, un povestitor al istoriei locului.

Interviu realizat de: Ioana Cotulbea
Foto: Cosmin Dragomir, Şerban Bonciocat, Adrian Spirescu

Igloo: Cum vede Adrian Spirescu arhitectura? Oferiţi-ne această perspectivă atât din punctul de vedere al profesorului, cât şi din cel al arhitectului, şef al propriului său birou.
A. Spirescu: Aş începe prin a vă spune că întotdeauna am privit creaţia arhitecturală prin conceptul cunoaşterii complexe a tuturor factorilor care o propun: contextul urbanistic, social, natural… lumina, expresia plastică, omul… şi multe alte elemente care concură la realizarea unor alcătuiri arhitecturale. De altfel, paradoxal, şi activitatea de pedagog este marcată de acest tip de percepţie a lucrurilor.

Igloo: Povestiţi-ne despre ultima excursie de studii pe care aţi a făcut-o cu studenţii anul acesta în Elveţia, la Rehabhaus al arhitecţilor Herzog & de Meuron.
A. Spirescu: Îmi plăcea aşa din cărţi, poze frumoase… şi am fost acum şi am văzut-o cu studenţii şi am constatat o chestie extraordinară, că ea, de fapt, este lângă o zonă unde cetăţenii din Basel şi-au făcut nişte case de vacanţă, din lemn, civilizate şi le-au amenajat tot cu lemn şi şi-au pus, gospodăreşte aşa, nişte beţe, din loc în loc, pe care şi-au plantat fasole. Casa pe care au făcut-o arhitecţii e alături de zona asta, în aşa fel încât ca să ajungi la ea, trebuie să treci prin tot cartierul. Ei au preluat în casa pe care au făcut-o câte ceva din memoria locului, nişte preocupări asemănătoare zonei respective. Am rămas extraordinar de impresionat de cât de bine au ţinut cont de caracteristicile locului.

Igloo: Contextul este, deci, un element de bază pentru dumneavoastră în conceperea spaţiului?
A. Spirescu: Nu contextul neapărat. Nu se referă numai la o atitudine de suprafaţă, numai la reglementările urbanistice, limite de înălţime, retrageri de la limita de proprietate etc. Herzog & de Meuron spun că stau acolo foarte mult şi studiază locul, ca să înţeleagă energiile acestuia. Acuma spun asta aşa, ca un fel de mândrie a mea, pentru că şi noi, spre exemplu la proiectul „sediu de firmă” am urmat acelaşi principiu. Am văzut barăcile muncitorilor, cârpite pe alocuri, una peste alta aşezate şi când am avut ocazia să proiectăm construcţia asta, tot aşa, am apelat la metal, la forma asta de multivolume aşezate, lipite, detaşate, având ca inspiraţie vernacularul locului. Cu foarte mare atenţie şi până la urmă cu talent, reuşeşti să înţelegi energiile astea ale locului şi fiecare casă este un fel de rezultat al acestei înţelegeri, iar casele nu au cum să semene una cu alta, pentru că fiecare au concepte diferite.

Igloo: Cum alegeţi de fapt sursa de inspiraţie din contextul respectiv?
A. Spirescu: Mă duc şi analizez, cu poze evident, pentru că e mai uşor aşa. Şi după aceea stau acolo, mai fac un desen. Desenul în general presupune să stai mai mult în faţa locului, a sitului şi atunci energiile astea de care vorbeau Herzog şi de Meuron, se transmit. Mai desenezi, mai schimbi o vorbă cu cineva şi încerci să vezi care e suferinţa locului, care e problema locului. De exemplu la muzeu (MNAC), casa aia era într-o suferinţă extraordinară, era un depozit de materiale de construcţie, rămăsese coaja, în interior erau ziduri duse la diverse înălţimi. Mi se părea că dacă ascultam cu atenţie acolo o auzeam cum geme. Şi atunci eu am căutat ca muzeul să fie ca o vindecare a locului respectiv şi injectarea asta de funcţiune nouă a fost ca o aducere în contemporaneitate, dar pe de altă parte rămânând straturile de trecere a timpului. Petele de igrasie le-am lăsat şi se văd, sunt foarte picturale, dar eu nu picturalitatea lor vroiam să o arăt, pe mine mă interesa să se vadă etapele astea, straturile succesive ale existenţei ei. Istoria (existenţa unei clădiri) mi se pare interesantă în arhitectură, nu arhitectura de cosmetică, de optimism al relaţiei cu beneficiarul, să-i faci lui o plăcere, ceea ce e important, de asemenea.

Igloo: Ce credeţi despre arhitectura contemporană din România?
A. Spirescu: Eu cred că, de fapt, impasul în care se află arhitectura românească se datorează şi faptului că tinerii arhitecţi nu ţin cont de aceste lucruri, se rezumă doar la o parte de estetică rapidă, o arhitectură făcută repede, în care sunt dominaţi de dictatura tehnologicului, a financiarului şi de un fel de autoritate necultivată a beneficiarului. Dacă rămâi la nivelul superficial de cosmetică, de culoare sau aşa atunci beneficiarul reuşeşte să te conducă spre punctul lui de vedere, care evident că nu este un punct de vedere autorizat.

Igloo: Vreţi să spuneţi că trebuie să existe o motivaţie mai profundă decât estetica simplă a obiectului de arhitectură?
A. Spirescu: Decât estetica superficială şi că, de fapt, arhitectul trebuie să aibă o solidă pregătire şi o profundă cunoaştere a contextului ca să poată să se impună. E efectiv ca o luptă.

Igloo: Dumneavoastră aţi reuşit de fiecare dată să vă impuneţi?
A. Spirescu: Eu recunosc că până acum am reuşit în mare parte a lucrărilor să îmi impun punctul de vedere, bun sau rău. Au fost momente dificile la toate lucrările. Tot timpul am avut beneficiari care încercau să intervină. Peste tot, ei încearcă, depinde însă cât de mult reuşeşti tu să le faci faţă.

Igloo: Aţi refuzat proiecte din cauza beneficiarilor?
A. Spirescu: Da… mi-am dat seama că nu pot să colaborez cu persoana respectivă. Este o relaţie de colaborare şi, oricât ai fi de abil cu beneficiarul, sunt şi cazuri în care nu poţi să te angajezi în drumul ăsta. E şi un drum lung, căci nu e numai proiectul, e şi proiectul şi şantierul şi urmărirea şantierului, şi au fost situaţii în care mi-am dat seama că nu va funcţiona şi am refuzat, spunând că sunt ocupat, că recomand pe altcineva… mai ales la capitolul de locuinţă, unde imixtiunea beneficiarului este destul de mare.

Igloo: Consideraţi arhitectul un fel de coordonator, un manager de echipă?
A. Spirescu: Da. Deci e mult mai greu, el e un fel de coordonator, o dată al echipei lui intime de lucru, inginerii trebuie să îl asculte, să îl înţeleagă, să aibă autoritate asupra lor, să fie şi ei creativi, pentru că e evident cât de mult contează structura de rezistenţă, instalaţia electrică, instalaţiile de ventilaţie ş.a.m.d. şi după aceea trebuie să-şi convingă beneficiarul că acele machete reprezintă cea mai bună soluţie pentru proiectul respectiv, după care urmează perioada în care lucrurile s-au aşezat şi casa începe să se ridice şi în care apar implicaţiile tehnologice, financiare, personalitatea constructorului ş.a.m.d. Eu nu spun că mă plâng. Adică nu spun că sunt toate nişte neputinţe. Până la urmă, mie îmi place această formă de lucru de echipă, pentru că discuţi şi prieteneşte cu ei, dar e delicat ca să poţi să-ţi menţii schiţa de concept pe care o faci tu la început. E un drum foarte greu.

Igloo: Şi care credeţi că ar fi soluţia atunci pentru arhitectura românească?
A. Spirescu: Păi prima soluţie care stă la îndemâna arhitecţilor este pregătirea profundă, ca să poată face faţă problemelor discutate mai devreme, de fapt ca să reuşească să-şi impună punctul de vedere. După aceea mai e ceva. Totuşi, arhitectura e o chestie de talent. De exemplu, din studenţii pe care îi am eu la şcoală, 10% sunt studenţi talentaţi nativ. Există pe urmă un strat de, hai să zicem, 50% care sunt recuperabili prin munca lor şi a profesorilor, prin tenacitate, prin educaţie. Restul de 30-40% sunt irecuperabili, nu ar trebui să fie arhitecţi. Nu e o ruşine asta, nici eu nu pot să fiu cântăreţ sau actor. Din păcate, ei termină facultatea, au drept de semnătură şi devin activi pe piaţă. Unii dintre ei au mari calităţi manageriale şi reuşesc să se ducă mai departe decât ceilalţi şi atunci ei ajung să profeseze. Să-ţi spun ceva, nelegat de păreri politice, arhitectura dinainte de ‘90 nu avea tehnologie, nu avea informaţie, dar multe dintre casele de atunci aveau lucruri mai profunde de arhitectură decât cele de acum, pentru că arhitecţii aveau un filtru.

Igloo: Ce v-a oprit să nu schimbaţi foarte mult arhitectura existentă a corpului MNAC?
A. Spirescu: Păi, m-a oprit de fapt acel crez al meu că, de fapt, o casă este foarte asemănătoare cu un organism uman şi nu ai dreptul să o dărâmi, la fel cum nu ai dreptul să omori un om că e urât, că e prea gras, că e prea mic. Deci, trebuie să ai aceeaşi înţelegere faţă de o casă cum are un doctor faţă de pacientul său. Nu sunt eu de acord cu demolările în general, decât în cazuri în care casa nu mai poate fi salvată ca structură. Astea sunt excepţii însă. Al doilea aspect ar fi că lucrarea respectivă a fost o conversie arhitecturală, iar acest proces poate genera nişte case poate mai interesante decât casele noi. Pentru că de fapt ce e conversia, este undeva între o lucrare de igienizare superficială a unei case şi o lucrare de demolare totală. Poate să ajungă la mici lucrări de demolare, cum şi eu am avut toate zidurile care erau până la jumătate, dar nu asta e esenţa conversiei, esenţa e că ea introduce o nouă funcţiune în carcasa veche, care, de regulă, are funcţiunea perimată, iar acest schimb de funcţiuni se face printr-o „suferinţă” a casei, casa simte această schimbare de funcţiune. Cum simte depinde de abilitatea şi de talentul arhitectului. Tot de talent şi de har ţine şi faptul că ar trebui să se vadă diversele structuri ale casei, diversele forme, vechiul şi noul, interesant e să nu fie antagonice, să se detaşeze una de alta, dar pe de altă parte să se şi îmbine şi să se suprapună, să se înlănţuie şi atunci acest produs final al înlănţuirii dintre nou şi vechi poate să dea ceva mult mai de substanţă decât o casă nouă.
În legătură cu MNAC mai e ceva, care încă nu se ştie, o parte nefinalizată. Faptul că el a fost gândit să aibă şi o parte de muzeu exterior. În faţa corpului sunt 8 hectare care merg până la gard, iar acolo era concepută o succesiune de evenimente, de spaţii expoziţionale; aceste două escalatoare, aceste lifturi erau gândite să fie în interiorul muzeului. Acuma sunt caraghioase. Două lifturi exterioare care văd un maidan. Maidanul respectiv din faţă trebuia să fie muzeu şi tu, parcurgând pe verticală spaţiul, vizualizai muzeul în aer liber şi era ca o invitaţie ca tu să intri apoi în spaţiile respective. Din acest motiv accesul e foarte greu, se intră prin lateral printr-un spaţiu ostil, pentru că toată casa este ostilă acestei noi funcţiuni. Această legătură cu oraşul prin zona de muzeu în aer liber ar fi fost legătura cu societatea.

Igloo: Cum aţi privit acest fenomen de conversie în legătură cu magazinul central de la Cluj?
A. Spirescu: Aici am fost mai mult preocupat de epidermă, de porozitatea epidermei, de faptul că am adus clădirea existentă din exterior în interior. Am schimbat nişte raporturi interior-exterior, am căutat să valorific acest traseu, să creez o anumită dinamică. Clădirea de aici, spre deosebire de MNAC, unde într-adevăr era un implant într-o arhitectură de mai puţină valoare, este situată într-o zonă splendidă, zona istorică a Clujului. Sunt acolo nişte case cu ţiglă patinată, tencuite cu o dominantă a plinului, cu o patină foarte frumoasă, străzile pietruite din zonă şi atunci am căutat să împrumut din plastica materialelor, nu din materiale, că nu sunt de acord cu imitarea lor. În schimb, de-aia am folosit tabla de cupru perforată, care e un material viu, care lucrează în timp, îmbătrâneşte, ca şi zona istorică. Pe de altă parte, se vede casa veche, nu e o schimbare de identitate totală, nici o cosmetizare a ei. Relaţia cu situl istoric s-a făcut prin alegerea materialelor. De asemenea, n-am vrut să fie un volum masiv, pentru că arhitectura din zonă este formată din volume adăugate, casă lângă casă, cu şarpantă, cu iluminator. Şi ea este o casă de amalgam în care sunt puse diverse volume care caută să preia din vibraţia zonei istorice.

Igloo: Aveţi o strategie prin care să integraţi arhitectura modernă în cadrul unui sit istoric? Spre exemplu ce aţi făcut şi în cadrul imobilului de birouri de la Mediaş, unde aţi păstrat ceva din liniile estetice ale arhitecturii vechi.
A. Spirescu: Nu îmi doresc neapărat să se integreze, nu asta mă interesează. Deja acesta este un termen care s-a demonetizat, am auzit că mulţi spun asta şi până la urmă nu se integrează de nicio formă. Eu vreau să văd înainte de toate ce e cu locul respectiv, şi caut să compun ceva, o identitate pe care o doresc contemporană, dar după nişte reguli ale locului. Mai degrabă caut să analizez regulile locului decât să caut o arhitectură care să se integreze. Mi se pare gratuită o integrare prin materiale, prin copiere. Am sentimentul că este o atitudine cosmetizant optimistă.

Igloo: Cum priviţi relaţia între elementele de structură şi arhitectura propriu-zisă?
A. Spirescu: Relaţia dintre arhitectură şi structura e una specială. Eu consider structuriştii parteneri din echipa de creaţie, şi atunci şi instalaţiile, ca şi arhitectura, vreau să aibă o identitate a lor. De exemplu, la sediul de firmă, structura metalică a generat o arhitectură metalică. Structura trebuie să genereze un anumit tip de arhitectură şi invers. La sediul de firmă avem structură metalică de rezistenţă a casei, structura metalică de suport al anvelopei, anvelopa metalică, spaţiul interior conformat metalic, şi atunci arhitectura respectivă e o arhitectură de transparenţă. În multe situaţii, structurile de instalaţii sunt aparente. La MNAC spre exemplu, în partea total nouă a corpului, alcătuirile instalaţiilor sunt libere, ele zburdă pe plafon, există contrastul dintre vechi şi nou, high-tech. Structura, instalaţiile sunt aparente, au o plastică a lor care domină şi sufocă plastica arhitecturii, designului anterior. Designul sunt ele.

Igloo: Cum realizaţi legătura arhitectură exterioară vs. arhitectură interioară în cadrul aceluiaşi proiect?
A. Spirescu: Mă interesează să fie un spaţiu generat de o idee. De pildă, în cadrul Centrului de conferinţe de la Neptun, interiorul şi exteriorul le-am gândit într-o relaţie foarte evidentă. În zona respectivă, pentru că m-am plimbat mult pe acolo, e foarte multă apă, e marea şi lacul, apa se mişcă încontinuu, sunt valuri şi vânt. Şi apa asta care circulă din mare-n lac, din lac în mare, din interior în exterior, mi-a generat faptul că acest spaţiu, odată cu relaţia interior exterior trebuie să fie fantastic de fluid. Am căutat în primul rând ca materialele de afară să fie şi materialele din interior, pentru ca tot timpul să existe continuitate între interior şi exterior. Piatra de afară este şi piatra dinăuntru, iar pereţii interiori sunt din sticlă. Fluiditatea am dat-o atât din materiale, cât şi prin dispunerea funcţiunilor. Le-am pus şi jos şi sus, ca să te învârţi, să traversezi încontinuu spaţiul pentru a ajunge în altă parte.

Igloo: Cât de mult accent puneţi pe lumină şi iluminare?
A. Spirescu: Pun foarte mult accent, pentru că de fapt lumina face arhitectura să vibreze. Nu numai lumina zenitală, mişcarea soarelui. În cartea pe care am scris-o, „Sub incidenţa luminii”, nu m-am referit la lumina tehnlogică, la lumina care îţi cade pe masă ca să poţi citi, ci m-am referit la lumina care este de fapt materie de lucru pentru arhitect. Cum faci tu să-ţi iei lumina şi să ţi-o bagi în casă, lumina participantă la spaţiul arhitectural, cum faci lumina să-ţi vibreze pe arhitectură, pe volume, pe materiale. De exemplu, aici, la sediul ăsta de birouri, lumina e foarte specială. Fiecare volum are suprafaţa vibrată pentru că prin vibraţiile materialului am vibrat lumina. Suprafaţa corpurilor de metal are nişte riduri longitudinale, unele, transversale altele, care creează un ritm ajutat de lumina soarelui. Lumina e extraordinară, dacă ştii să o prinzi, să o înţelegi, dar e greu.

Igloo: Ce vă îndeamnă, de fapt, să fiţi profesor?
A. Spirescu: Sunt mai multe lucruri care mi-au plăcut şi-mi plac. În primul rând, facultatea m-a atras pentru că există o lume a informaţiei, a documentării mult mai intensă decât într-un birou de proiectare. Acolo găseşti, în ceea ce priveşte mediul, mult mai multe persoane deschise la dialog, la experimentare. Asta în ceea ce priveşte mediul. Pe de altă parte, îmi place şi latura de pedagog, unde trebuie să ai abilitatea să înţelegi un tânăr, să vezi unde-i sunt părţile slabe şi unde poţi să-l ajuţi, iar cel mai greu mi se pare să-l faci să înţeleagă arhitectura. De ce, pentru că eu am înţeles-o foarte târziu, poate nici acuma nu o înţeleg profund. În facultate, eu de-abia în anii mai mari am înţeles. Mi se părea că ahitectura consta în nişte desene foarte plictisitoare, desene tehnice în care trebuia să cotezi, stupide. Încerc, din anii lor de formare, să-i fac să privească arhitectura ca pe o pasiune şi nu ca pe o profesie ca oricare alta.
Dacă reuşesc să îi fac pe studenţi să vadă în ei pasiunea, mi se pare un lucru extraordinar, mi se pare că fac ceva la fel de trainic precum o casă. Când văd o casă terminată, am un sentiment foarte puternic de împlinire, că nişte desene, o machetă, un concept, un crochiu s-au transformat într-o chestie în care intră oamenii, stau acolo, se bucură, suferă, îşi duc viaţa într-un spaţiu pe care tu l-ai gândit. Arhitectura nu e o chestie de cosmetică şi de culoare.

Igloo: Şi atunci consideraţi că e foarte multă artă în arhitectură, poate mai mult decât funcţiune?
A. Spirescu: Asta şi datorită poate formaţiei mele dinainte de facultate, de la liceul de arte, unde eu am fost pregătit pentru pictură. Eu nu mi-am dorit arhitectura. Îi vedeam pe colegii mei cum se duceau în weekend şi desenau pe o planşetă diverse chestii care mi se păreau stupide atunci, ca după aceea să scriu o carte despre crochiu în arhitectură. Atunci nu mi-a plăcut absolut deloc şi m-am gândit: ce bine că nu mă fac arhitect. Dar după aceea, când am descoperit profunzimea ei şi ce posibilităţi de exprimare ai prin arhitectură, de la structură, la instalaţii, materiale, lumină, spaţiu, oameni, suferinţă, bucurie şi toate aceste lucruri cu care tu să lucrezi şi să creezi, am realizat că este extraordinar.

Igloo: Majoritatea studenţilor lucrează la diverse firme de proiectare încă din timpul facultăţii. Ce credeţi despre asta?
A. Spirescu: Ei se preocupă foarte mult de partea de câştiguri într-adevăr. Mulţi dintre ei lucrează deja la firme de proiectare şi nu mi se pare un lucru bun pentru formaţia lor. Profesia de arhitect e o profesie care se clădeşte treptat, cărămidă cu cărămidă. Dacă nu pui câteva rânduri de cărămizi, se dărâmă casa.

Igloo: În ce fel vi se pare important desenul de mână în arhitectură?
A. Spirescu: Eu susţin cu vehemenţă desenul de mână şi chiar îmi impun să desenez. Pentru că desenul în faţa obiectului de arhitectură are ceva deosebit, eşti obligat să stai şi să-l analizezi, desenul presupune aprecierea obiectului, măsurarea lui vizuală şi în felul acesta o parte din armoniile casei respective ţi se transferă. Desenul mi se pare o formă de autoeducare permanentă, pentru că desenând participi într-o anumită măsură, la concepţia casei respective. Împrumuţi o parte din plastica, din armoniile, din proporţiile, din sufletul casei respective. Plus că un arhitect care nu ştie să deseneze nu este un arhitect, pentru că desenul e o formă de transmitere a informaţiilor chiar şi pe şantier.

Igloo: Cum vă alegeţi echipa, oamenii?
A. Spirescu: Cred că într-o echipă, şi asta a fost principala idee, e necesară o suprapunere de căi, de percepţii asupra arhitecturii şi asupra lumii, o suprapunere de viziuni. După aceea am căutat ca fiecare membru al echipei să îşi păstreze propria personalitate şi propria viziune, în aşa fel încât fiecare să aducă ceva nou în echipă. Însă nu-ţi ascund că, pe de altă parte, strategia de concepţie a caselor îmi aparţine destul de mult. Poate pentru că am şi mai mult timp liber, pentru că întotdeauna caut ca activitatea profesională să-mi devină timp liber şi timpul liber să mi-l dedic tot activităţii profesionale.

Igloo: Aveţi vreun proiect care vă e mai aproape de suflet?
A. Spirescu: După ce termin o lucrare, am întotdeauna sentimentul că e cea mai intimă, cea mai aproape de suflet, după care apare un fenomen de înstrăinare. De ce, pentru că eu sunt o persoană care caută să fie critică cu sine şi întotdeauna încerc să îmi ridic ştacheta din ce în ce mai sus. Aşa, detaşat în timp, dacă îmi analizez lucrările, cea mai apropiată de structura mea umană este MNAC-ul, poate datorită faptului că am copilărit în lumea artiştilor. Am putut să fac un spaţiu în care artiştii să expună şi chiar doar acest fapt mi-l face foarte drag.

Igloo: Ce v-aţi mai dori să realizaţi ca arhitect?
A. Spirescu: Sunt un arhitect cu mare pasiune pentru orice noutate de program. Diversitatea programelor e de fapt elementul stimulativ. Eu am debutat în arhitectură cu un premiu în ‘84 pentru o florărie pe Edgar Quinet şi mulţi ani de atunci, deşi făceam clădiri de birouri deja, lumea vorbea despre mine ca despre Adrian care a făcut florăria. Am făcut birouri, hotel, restaurare, muzeu, iar ce mi-am dorit foarte mult şi eram gata-gata să reuşesc a fost să proiectez o închisoare, un spaţiu de detenţie. E o chestie foarte interesantă la spaţiile de detenţie, ele trebuie să ţină închişi nişte oameni care au greşit, unii mai mult, alţii mai puţin, mulţi dintre ei sunt chiar nevinovaţi, sunt victime ale justiţiei, iar acest mic procent nu îl cunoşti, iar tu trebuie să creezi un spaţiu pentru toţi. Aveam, de altfel, un proiect pentru o închisoare de tranzit la Cluj, dar nu s-a realizat. Plus că arhitectura puşcăriilor e o arhitectură foarte sinceră, nu prea poţi să minţi spaţiile, cosmetizându-le prin finisaje, spaţiul croit este spaţiul vizibil.

Igloo: Arhitectura vă defineşte personalitatea?
A. Spirescu: Eu cred că mai degrabă personalitatea, în sensul de formaţie a mea, e ceva care modelează arhitectura… Poate că da, pentru că arhitectura mă subjugă ca timp consumat, independent de voinţa mea, dar eu vreau să cred că o domin. Dacă mă gândesc mai profund, se poate ca arhitectura să fie atât de parşivă încât, încet încet, ea să mă modeleze pe mine atrăgându-mă să mă duc să o văd, să o înţeleg, şi atunci încet încet să mă influenţeze, să mă subjuge, să mă definească.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0