Amore Pacific Research & Development Center
Amore Pacific, una dintre cele mai puternice firme de produse cosmetice din Asia, înfiinţată în Coreea de Sud şi prezentă la momentul actual pe majoritatea pieţelor internaţionale, era în căutarea unui arhitect şi a unei soluţii spaţiale reprezentative pentru campusul destinat cercetării, dezvoltării şi trainingului, situat pe un teren de mari dimensiuni la 40 de minute distanţă de Seul, atunci când directorul companiei – nepotul fondatoarei – a întreprins o călătorie personală în Portugalia, în scopul de a se familiariza cu arhitectura lui Álvaro Siza şi de a-i adresa invitaţia oficială de a proiecta ansamblul. Acesta urma să cuprindă, în afara centrului de cercetare şi training, un muzeu pentru colecţia de articole destinate frumuseţii feminine, de la cosmetice, piese vestimentare şi decorative până la servicii pentru ceremonia ceaiului.
Volumul principal al centrului de cercetare şi dezvoltare cuprinde un atrium înconjurat de spaţii publice cu amenajare muzeală, săli de curs deschise către vegetaţia din curtea interioară şi din campus, laboratoare, amfiteatre, săli de şedinţe, sală de mese şi nenumărate spaţii exterioare, semideschise, acoperite şi descoperite, care aduc în interiorul clădirii imaginea atent studiată a amenajării peisagistice: suprafeţe nesfârşite de iarbă de un verde crud, arbori sculpturali (pini de mari dimensiuni, aduşi pe amplasament la maturitate) şi lizieră protectoare a pădurii. Centrul de cercetare, realizat din corpuri monolitice, complet opace din perspectivă frontală, placate cu granit negru şi ieşite în console neverosimile, îşi schimbă complet caracterul din percepţie laterală. Volumele din piatră se deschid prin goluri punctuale în dreptul fantelor decupate, iar peretele lateral, desfăşurat pe mai mult de o sută de metri, este dublat de o faţadă-cortină transparentă.
Curba abia simţită a colinei ascendente, plantate cu gazon, subliniază orizontalitatea intervenţiei noi. Spaţiile interioare sunt în totalitate albe, în spiritul „modernismului poetic” care defineşte arhitectura lui Álvaro Siza. Incidenţa luminii este gândită separat pentru fiecare spaţiu; etajele destinate laboratoarelor se deschid pe o latură către parc şi pe cealaltă latură către grădina interioară; sălile de curs sunt dematerializate prin fante luminoase zenitale care se continuă pe pereţi, spaţiile muzeale se dezvoltă pe orizontală, comunicând direct cu natura campusului. Cele câteva accente de culoare – operele de artă, lemnul natur al mobilierului din amfiteatru, textura fragilă a miilor de sticluţe de esenţe parfumate depozitate pe etajere filiforme la nivelurile destinate laboratoarelor – contribuie la atmosfera muzeală căutată de arhitect.
Curtea interioară este descoperită şi se deschide pe două laturi spre peisaj, prin intermediul unor spaţii umbrite late de câteva zeci de metri, fără niciun sprijin structural. Pietrişul, iarbă, cei câţiva copaci puşi în valoare de lumina care inundă atriumul susţin atmosfera picturală şi serenă specifică arhitecturii minimaliste asiatice. Suprafeţele mari de faţadă din piatră, oglinzile de apă, benzile de ferestre neîntrerupte, dalajele întinse reiau şi la nivel de detaliu tema vizuală centrală. Câteva surprize compoziţionale – decupaje în forme curbe (simbolul ochiului, repetat pe mai multe faţade complet pline) şi organice (golul care luminează intrarea în parcajul subteran) – dinamizează spaţiile interioare. Din ansamblu mai fac parte câteva clădiri şi amenajări care cuprind centrul de training şi hotelul destinat invitaţilor şi cursanţilor; finisajul din beton aparent şi cel de cărămidă roşie care leagă amenajările peisagistice (împrejmuirile scunde ale teraselor) de pavilioanele secundare contribuie la fluenţa imaginii şi pun în valoare clădirea-vedetă.