Ancadramente
Un ancadrament de fereastră anonim concentrează în sine, în mod inevitabil, nu atât personalitatea creatorului, cât moda epocii sau stilul ei, în cazul în care rezolvarea se bucură de o asemenea acurateţe. De cele mai multe ori însă, locuinţele urbane obişnuite de secol XIX şi XX reunesc elemente decorative de provenienţă multiplă, un rol important jucându-l meşterii locali.
Configuraţiile acestor ancadramente se înscriu, cel mai adesea, în arhetipurile formelor geometrice simple: un dreptunghi care primeşte la partea superioară profilaturi sau elemente decorative încadrate în triunghi, semicerc, arc frânt, elipsă etc. Decoraţia este însă „latura superficială, cea mai mobilă şi mai receptivă a arhitecturii“, iar formele pe care le iau detaliile sunt adesea de o varietate impresionantă, generată şi de influenţele locale punctuale.
Gheorghe Curinschi Vorona semnala, de pildă, în Transilvania şcoala pietrarilor clujeni, rezultată ca expresie a mişcării artistice orăşeneşti. Meşterii au preluat şi prelucrat multe motive decorative renascentiste utilizate în centrul Ungariei, prin intermediul primelor focare ale Renaşterii locale din secolul al XVI-lea, probabil Oradea şi Alba-Iulia. Foarte active, atelierele clujene şi-au impus modelele lor tuturor programelor, contribuind la unitatea stilistică a Renaşterii din întreaga Transilvanie. Semnăturile de pe faţade au confirmat participarea meşterilor locali la realizarea ancadramentelor sculptate în piatră ale reşedinţelor urbane, mai cu seamă ale celor nobiliare, de obicei austere: simple sau bifore, cu arce în plin cintru şi elemente decorative cu caracter eclectic aparţinând ordinelor clasice toscane, lombarde şi romane. De pildă, modenatura renascentistă a ancadramentelor la „Casa argintarului“ din Bistriţa (secolul XVI), permite presupunerea că ele au fost executate de echipa de meşteri a lui Petru Italus, care a lucrat la renovarea bisericii parohiale (între 1560 şi 1563). Unele decoraţii de acest fel sunt transmise prin intermediul şantierelor (eclectice şi ele) din Ungaria sau, mai rar, din Germania. Formele Renaşterii s-au „altoit“ la noi pe fondul tradiţiei arhitecturii autohtone şi s-au limitat la detaliile decorative ale ancadramentelor pe fondul zidului plin nedecorat, lipsind diviziunea faţadelor prin pilaştri, caracteristică Renaşterii italiene. Sculptorul David Sipos a executat numeroase detalii arhitecturale şi ancadramente în secolul al XVIII-lea, încă în stilul Renaşterii, la casa Uihely din Cluj, la case din Gherla, Braşov sau la castelul din Bonţida.
Decoraţia florală tinde să înlocuiască din plastica ancadramentelor transilvane, încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, fiind înrudită cu cea brâncoveanescă, care a apărut către sfârşitul aceluiaşi secol în Ţara Românească. Va continua în secolul al XVIII-lea, asimilând unele elemente de plastică decorativă caracteristice Renaşterii europene sau barocului, dar şi elemente de influenţă orientală turco-persană, cum sunt arcele trilobate, polilobate sau decoraţia florală în stucatură, inspirată din miniaturile şi ţesăturile persane, în care frunza de acant şi floarea de crin se întâlnesc cu laleaua şi garoafa orientală.
Sub aspectul plasticii, în decoraţia barocă a ancadramentelor din Transilvania şi Banat s-a împletit o orientare către sobrietate şi austeritate determinată de sursa franceză a barocului austriac cu altă tendinţă către mobilitatea, dinamismul formelor şi fantezia motivelor ornamentale, proprie barocului nord-italic şi bohemian: ordinele clasice interpretate decorativ, motive heraldice, amoraşi şi mascaroane cu figuri umane sau animale, motivul scoicii etc.
În general însă, barocul transilvănean n-a excelat prin abundenţă decorativă, simplificându-se progresiv (din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) către stilul Empire cu sobrietatea sa festivă (în jurul anului 1800), marcată de câteva elemente caracteristice privind ancadramentele: ordinul ionic cu volutele legate prin ghirlande, ordinul compozit, pilaştri (aparţinând de obicei unui ordin colosal, ce împarte faţadele în travee), motivul lanţului în bandou etc.
La ancadramentele clasiciste de secol XIX, mijloacele de expresie plastică ţin de ordinele clasice cel mai des întâlnite în ţara noastră: doricul roman, doricul grec şi toscanul cu decoraţia aferentă, folosită însă cu multă cumpătare.
Clasicismul, ca şi Empire-ul, se regăseşte în ancadramentele palatelor, bisericilor, instituţiilor publice, locuinţelor burgheziei, dar şi în mahalalele orăşeneşti, ba uneori chiar la casele ţărăneşti.
Curentul romantic (a doua jumătate a secolului XIX) se face simţit, de pildă, prin „citate“ neogotice: fereastra însăşi capătă forma specifică de arc ogival sau ciubucele semirotunde se întretaie în câmpul ferestrei rectangulare.
În plus, ancadramentul eclectic recurge fie la un stil istoric, fie reuneşte detalii dintre cele mai diferite: rozete, panglici, ghirlande de fructe şi flori, elemente zoomorfe sau antropomorfe, meandre etc.
Stilul neoromânesc iniţiat de Ion Mincu, devansând cu aproape zece ani stilul 1900 din Europa, în care de altfel se înscrie, propune ancadramente cu forme originale, ca rezultat al interpretării elementelor de arhitectură populară românească şi clasică. Arcul trilobat şi cel în acoladă sunt tributare totuşi impresiilor sale orientale sau iberice.
Ancadramentele stilului 1900 din Transilvania, cu toate că sunt de certă factură secesionistă vieneză, primesc şi o inspiraţie din folclor: motivele româneşti se amestecă cu cele maghiare. Prima etapă a stilului (până în 1907) este caracterizată de motive decorative curbilinii (spirale, volute) şi florale, urmărind forma ferestrei – cel mai adesea „în mâner de coş“ sau semirotundă, iar a doua etapă (începând cu 1910) este marcată de forme geometrice şi sobrietate decorativă, în jurul ferestrelor rectangulare.
Ancadramentele anonime care fac farmecul centrelor istorice ale oraşelor noastre cu vechime păstrează şi ele într-o oarecare măsură secvenţe destul de coerente ale acestei succesiuni, dar şi amalgamări stilistice, contribuind la „atmosfera” locului.