fbpx


White November igloo

Andreescu & Gaivoronschi birou de arhitectură

Absolvenţi ai Universităţii Politehnice din Timişoara, Departamentul Arhitectură, şi apoi ai Universităţii „Ion Mincu” din Bucureşti, Ioan Andreescu şi Vlad Gaivoronschi şi-au înfiinţat în 1990 propriul birou de arhitectură. Ne vor vorbi în continuare despre concepte şi imagini, despre spaţiul urban şi sistemele sale.

Interviu realizat de: Viorica Buică
Foto: Andreescu & Gaivoronschi

Igloo: Ce mai reprezintă astăzi în România, în Timişoara, arhitectura şi profesia de arhitect?
Ioan Andreescu: Un lucru la care ar trebui mulţi dintre arhitecţi să se gândească în contextul actual din România este diferenţa dintre arhitectură şi dezvoltarea imobiliară. Cred că în ţara noastră există foarte puţini arhitecţi. Există foarte mulţi designeri de arhitectură, unii extrem de talentaţi, dar avem de-a face cu domenii distincte. Un arhitect este o persoană care exercită o evaluare critică şi care are un traseu responsabil. Tot ce realizează răspunzând la cererile concrete care îi parvin se înscrie într-un proiect mai mare despre comunitate şi despre organizarea spaţiului. Arhitectura este o instanţă critică, iar arhitectul trebuie să analizeze lumea în care trăieşte şi să-şi construiască de-a lungul carierei o anumită etică profesională care să depăşească întrebările directe pe care i le adresează clientul. În România, atât învăţământul de profil, cât şi o mare parte din revistele de arhitectură promovează imaginea, designul de arhitectură. Acesta este doar o parte din ceea ce înseamnă arhitectura şi, din păcate, la noi se substituie întregului domeniu.
Vlad Gaivoronschi: Eu aş vrea să dau şi exemplul arhitecturii interbelice din Bucureşti, pe care Ana-Maria Zahariade a analizat-o acum câţiva ani într-o conferinţă. Casele construite în acea perioadă nu sunt moderne în esenţă, intrinsec, ci doar ca pojghiţă. La interior, sunt nişte simple locuinţe burgheze. Problema lipsei fondului nu este deci una nouă, ne-a lipsit dintotdeauna întemeierea foarte solidă.

Igloo: Simţiţi pregnant această tiranie a imaginii şi aici în Timişoara? În Bucureşti, sub presiuni economice, lucrurile se mişcă mult mai repede şi generează un soi de haos urban. Este ameninţată şi Timişoara?
V.G.: Eu aş zice că lucrurile nu sunt încă atât de grave. Timişoara aparţine totuşi unei alte culturi şi această realitate se face simţită şi astăzi când investiţiile de mare amploare încep să-şi facă apariţia. După 1716, felul în care s-a sistematizat acest oraş, modul în care a fost gândit ca oraş-militar, margine a unui Imperiu, i-au imprimat anumite caracteristici care cu greu pot fi distruse astăzi. A devenit apoi un oraş al inginerilor, au mai trecut pe aici şi avangardele… Timişoara este un oraş bine întemeiat şi dezvoltat, stau mărturie planuri vechi, planul de sistematizare subterană al lui Stan Vidrighin, cadastrul etc.
I.A.: În discutarea problemelor pe care le ridică presiunea economică asupra unui oraş sunt câteva aspecte esenţiale. Cea mai importantă întrebare pe care ar trebui să şi-o pună arhitecţii din România– şi din păcate puţini şi-o pun – este „la ce mai serveşte astăzi arhitectura?” La Bucureşti există cumva o tradiţie legată de preponderenţa imaginii în arhitectură, se simte şi în învăţământul de specialitate. Pe noi ne-a surprins, când am venit la Universitatea „Ion Mincu” şi am asistat la mai multe şedinţe de corectură, entuziasmul profesorilor faţă de proiectele prezentate spectaculos din punct de vedere al imaginii. Bazele proiectării nu erau aşa de temeinic analizate, în favoarea rezultatelor de suprafaţă.
V.G.: Pentru noi a fost un mic şoc. La Timişoara, se făceau atunci cursuri importante de studiul formei, de bionică, de analiză a unor texte fundamentale. Lucrurile s-au mai schimbat însă şi la Bucureşti, astăzi fiecare profesor are propriul stil, propriile direcţii de studiu.

Igloo: Dumneavoastră practicaţi arhitectura şi sunteţi de asemenea profesori la Universitatea din Timişoara (lucru ce se întâmplă şi la Bucureşti cu mulţi dintre profesori). Există un schimb de idei între studenţi şi profesori? Cum vă influenţează această activitate universitară?
I.A.: Un schimb veritabil de idei între elevi şi profesori nu există şi n-a existat niciodată. Dacă te uiţi în textele lui Seneca de acum două mii de ani, vezi că nici el nu putea comunica cu elevii săi. După părerea mea, avem de-a face cu discursuri complet diferite. Un beneficiu important al faptului de a fi profesor este că devii spectator avizat al schimbărilor de mentalitate.
V.G.: Eu am să fiu cu mult mai banal în ceea ce spun. Firma noastră a fost dintotdeauna ca o şcoală după şcoală. Tinerii au venit, au lucrat, au căpătat experienţă, după care au plecat, cei mai mulţi înfiinţându-şi propriile firme. Nu există niciunul care să fi venit în ’91-’92 când am pornit firma şi să fi rămas până acum. Există un arhitect care a venit în 2000, dl Dan Munteanu, şi care încă mai lucrează cu noi, deja îl considerăm un tânăr partener. De-a lungul anilor, au trecut pe aici aproape 40 de arhitecţi şi cu toţi am rămas în relaţii bune. Aceasta nu este o firmă cu o ierarhie strictă şi rigidă. Relaţia cu şcoala a fost clar una interesantă. De multe ori, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu exista şcoala de Arhitectură aici în Timişoara: eram o sută de arhitecţi care, mai devreme sau mai târziu, eram sortiţi plafonării. Trebuie să recunoaştem, probabil că şi eu şi Ioan am fi mers spre Bucureşti. Sau am fi plecat în altă ţară. Oricât de dur vrea să fie colegul meu, trebuie să recunoască faptul că în fiecare an apar oameni noi interesanţi, care uneori chiar ne surprind.

Igloo: Simţiţi diferenţe majore între generaţia dumneavoastră şi cea care vă este astăzi prezentă la cursuri?
I.A.: Există o diferenţă care pe mine mă uluieşte în mod constant. Unul dintre scopurile activităţii didactice pe care ni l-am asumat, şi eu şi Vlad, de la început, este acela de a-i obişnui pe studenţi să evalueze critic lumea în care trăiesc. Multă vreme, a existat o presiune continuă de a pune în discuţie noutăţile teoretice şi practice ale profesiei. Chiar dacă nu înţelegeam întotdeauna toate aspectele, exista această dorinţă de dezbatere. Astăzi, mă aflu în situaţia neplăcută, chiar şi cu studenţi de la master, în care eu le prezint elevilor starea actuală a lucrurilor în domeniul arhitecturii, iar ei se află într-o ignoranţă desăvârşită faţă de lucrurile cele mai noi.
V.G.: În general, aşa se întâmplă, dar există şi excepţii.

Igloo: În Bucureşti, procesul acesta este poate şi mai accentuat, dat fiind că cererea de arhitecţi este foarte mare, iar studenţii încep să lucreze încă din primii ani de facultate. Trecând direct la practică, li se pare că nu mai este nevoie de analiză şi critică.
V.G.: Acest fenomen de suficienţă este prezent şi în mai mica noastră şcoală şi este un lucru trist. O perioadă, noi nu am lucrat cu studenţi, doar cu arhitecţi-stagiari. Acum sunt în firmă şi studenţi din ani mai mari, dar nicidecum nu se pune problema să-i punem să-şi neglijeze educaţia. Eu consider că facem chiar invers: avem aici o bibliotecă ce le stă tot timpul la dispoziţie etc. Chiar este ca o şcoală după şcoală.

Igloo: Există însă în Timişoara tipul de birou de arhitectură organizat strict ierarhic, pe care spuneaţi că l-aţi observat des în Bucureşti?
V.G.: Nu cred. Există câteva firme de tineri, deja cu peste 15 angajaţi, care au foarte multe proiecte în derulare, în legătură cu investitorii care vin acum în Timişoara. Fac de toate, PUD după PUD, şi adesea viteza producţiei dăunează calităţii. Să ne gândim şi la Codul Construcţiilor, unde se vorbeşte despre dezvoltarea edilitar-imobiliară a României – este scandalos… Aceste firme lucrează pe bandă rulantă, gândesc într-o perspectivă imobiliară, mai fac şi nişte faţade… Cred că, sub presiunea timpului, organizarea lor este mult mai strictă.

Igloo: Cum relaţionează biroul Andreescu & Gaivoronschi cu cererea imobiliară în creştere din Timişoara? Cum abordaţi un proiect de mari dimensiuni precum complexul de birouri Modatim?
V.G.: Pentru ansamblul Modatim, am gândit un plan urbanistic care sper să prindă şi mai mult contur după finalizarea primei clădiri. Am ţinut cont şi de interesele investitorului, care deţine o parcelă destul de mare, de un hectar şi jumătate, în imediata vecinătate a centrului istoric, dar şi de interesele oraşului. Nu am făcut o clădire înaltă, chiar dacă am simţit că se doreşte acest lucru; am gândit clădirile în contextul urban în care se găsesc, am încercat o integrare şi o transformare a pieţei „Timişoara 700” din apropiere într-o „URBAN PLAZZA” civilizată. Am gândit acest „orăşel” ca o structură integrată, ceea ce vedeţi acum este doar o bucăţică. Avem de-a face cu un proiect care se dezvoltă segmentat, prin adăugare. În anii ’90, ne-am confruntat cu situaţii similare, dar la scară mai mică, spre exemplu ansamblul hotelului Perla. El a crescut dintr-o parcelă într-un interior de ţesut urban şi s-a dus către două străzi. Acelaşi exerciţiu îl facem şi acum cu Modatim-ul, doar că la altă scară. Trebuie să spun şi că am avut norocul de a lucra cu un client care a înţeles că nu e singur în oraş, s-a stabilit cu el un dialog foarte bun.

Igloo: Primăria Timişoarei cum se raportează la genul acesta de proiecte? Şi la schimbările urbanistice care se petrec în prezent?
V.G.: Până acum un an şi jumătate, Primăria a avut un arhitect-şef care a dezvoltat o politică urbană foarte bine definită. Pe lângă Planul Urbanistic General, definit încă din 1997 şi aprobat în1999, el a venit cu un plan de dezvoltare spaţială a oraşului, un proiect foarte interesant. Noul arhitect-şef are, de asemenea, o aplecare evidentă către domeniul dezvoltării urbane, iar acum prind contur nişte colaborări internaţionale pe probleme de logistică, de îmbunătăţire a transportului intermodal, pentru ridicarea căii ferate ce traversează oraşul pe estacadă etc. Timişoara are însă cu siguranţă nevoie de un Plan Urbanistic nou, care să ţină cont de transformările din ultimii ani, de toate Planurile de detaliu care au generat modificări în PUG-ul actual. A luat naştere astfel un soi de mozaic care deja provoacă disfuncţionalităţi, proteste, certuri, oraşul are nevoie de o strategie majoră. Eu amintesc mereu un proiect realizat în 2005, în cadrul unui workshop organizat de Politehnica din Milano, Skidmore, Owings şi Merril (SOM) şi A.R.E.P. (Franţa), la care a participat şi o arhitectă care pe atunci lucra la noi la birou, un proiect ce a devenit un reper pentru arhitectul-şef. Acesta prevedea dezvoltarea zonei metropolitane la nord de calea ferată, ca un pandant la traseul sudic al canalului Bega. Din păcate, există pericolul ca proiecte de mare anvergură să se propună şi pe zonele verzi din sud, sub diverse presiuni.

Igloo: Spre deosebire de Bucureşti, aici Centrul Istoric este bine conturat şi deţine o personalitate urbană aparte. Ce se întâmplă cu intervenţiile în această zonă?
V.G.: Intenţiile de conservare există, chiar s-a stabilit un parteneriat cu GTZ-ul, din Germania. Realitatea este însă puţin diferită, poţi vedea multe case care au mari probleme. Ce-i drept, există investitori care vor să recupereze astfel de clădiri pentru birouri etc., dar nu toţi îşi dau seama de implicaţiile unui astfel de proiect. Investitorii din Banat cred că pot obţine acelaşi profit imediat investind în Centrul Istoric cu cel investit în clădiri noi, dar este o mare eroare: casele vechi, de patrimoniu, sunt investiţii de portofoliu. Sper ca lucrurile să se schimbe. Sediul nostru este într-o casă din acest ţesut valoros, în imediata apropiere a Pieţei Sf. Gheorghe, vechea piaţă religioasă a oraşului. Am realizat o intervenţie destul de neaşteptată, am păstrat toată lemnăria veche, am valorificat mansarda. Colegul meu, de altfel, conduce cursuri la master despre intervenţiile pe case vechi. Poate cel mai interesant proiect pe zona istorică rămâne însă Sinagoga.
I.A.: O fundaţie privată a luat iniţiativa de a prelua de la comunitatea evreiască din Timişoara, pe cale de dispariţie, Sinagoga. S-au făcut mai multe studii şi apoi un proiect care a fost parţial finanţat şi a primit toate acordurile de la World Monument Found, în sensul că satisfăcea toate standardele lor pentru promovare. Din acel moment, adică acum 2 ani, nu s-a mai întâmplat nimic: toţi finanţatorii privaţi şi publici care îşi anunţaseră interesul s-au eschivat. Alături de Sinagogă se află Mănăstirea Franciscană, conservată intactă din secolul XVIII, care nu se vede din exterior, şi alte clădiri de patrimoniu pe care le deţin Primăria sau Consiliul Judeţean. În orice oraş civilizat, european, ar fi existat de mult o strategie coordonată pentru a re-inventa măcar o parte a centrului istoric pe baza amplasării judicioase a unor funcţiuni culturale şi sociale. Deşi oamenii au bunăvoinţă şi au primit nişte fonduri, lipsa de experienţă şi incapacitatea de a gândi în termeni strategici a făcut ca multe proiecte, spre exemplu Castelul Huniade, transformat în Muzeul Banatului, să fie aproape ratate. Oamenii nu consideră patrimoniul ca o resursă strategică pentru dezvoltarea comunităţilor, iar reflexul naţional de a rezolva totul rapid, prin spoieli, este major. Pe măsură ce societatea noastră se dezvoltă, pe măsură ce presiunile economice asupra oraşelor cresc, problemele nu mai pot fi rezolvate dintr-o singură mişcare, încep să se mute în zona de planificare strategică, de reflexie privind viaţa socială, de studiu foarte atent al consecinţelor a ceea ce faci. Din păcate, în ciuda resurselor financiare de azi, nimeni nu se gândeşte pe termen lung. Din acest punct de vedere, eu cred că Bucureştiul este un oraş compromis în proporţie de 90% pentru următorul secol şi în cinci ani de zile cred că va fi mai rău decât dacă ar fi fost bombardat nuclear. Cu proiectele care sunt acum în desfăşurare sau în discuţie în punctele-cheie ale capitalei şi în partea de nord, orice şansă de a deveni un oraş funcţional este pierdută. Unii arhitecţi consideră acest tip de haos un lucru bun, pentru că nu exercită nicio presiune asupra arhitectului, nu-i îngrădeşte în niciun fel creativitatea. Dacă interesul social-economic este destul de mare, sunt metropole, tehnic blocate, care cumva reuşesc să supravieţuiască, ce-i drept mai ales în Lumea a treia.

Igloo: În Bucureşti au existat mai multe concursuri publice, în încercarea de a sistematiza anumite zone critice sau de a crea repere arhitecturale viabile. Foarte puţine au mers până la capăt, exemplul cel mai trist constituindu-l Bucureşti 2000. Este concursul public o soluţie în ordonarea pe termen lung a spaţiilor urbane din România?
I.A.: Concursul public nu este un panaceu şi foarte multe ţări au început să renunţe la această soluţie. Pentru un concurs bun e nevoie în primul rând de o temă bună. Încă din anii ’90, firma noastră a avut foarte multe propuneri şi a participat la concursuri de sistematizare, pe teme considerate critice pentru oraşul nostru: la Piaţa 700, în zona unde se flă acum mall-ul şi unde am venit cu o propunere de urbanizare densă, Piaţa Bălcescu, zona Tender etc. Sunt proiecte mai puţin cunoscute din activitatea noastră. În general, încercăm să integrăm fiecare proiect într-o strategie mai largă de sistematizare sau regenerare, dar niciuna nu a intrat în funcţiune. Odată realizat obiectivul principal, obiectul propriu-zis de arhitectură, lucrurile se opresc, deşi viziunea mai largă există. Şi astfel se ajunge tot la situaţia Bucureştiului. Ceea ce se întâmplă acum în România este foarte ciudat. Noi suntem în situaţia stranie în care presiunea edilitar-imobiliară duce la creşterea inimaginabilă a scării proiectului fără ca în mintea arhitectului, a autorităţilor publice sau a altor structuri care participă la planificare să se fi făcut saltul către planificarea fizică. Reprezentăm o situaţie unică în Uniunea Europeană a ultimilor 20 de ani. Cred că mai există două situaţii similare: Italia anilor ’60, când au avut loc intervenţii haotice – Napoli a fost desfigurat pe vecie etc., şi Grecia, în perioada de imediat după aderare. Ceea ce ne apropie de aceste două exemple este o consistentă tradiţie comună a dispreţului faţă de binele comun şi faţă de interesul tuturor pe termen lung. Există o dilemă care mă frământă de ceva vreme. Deja, foarte multă lume din Timişoara, nemaisuportând mizeria spaţiului public de aici, profită de faptul că ne aflăm la o distanţă mică de frontieră şi se duc curent, cum fac şi eu, la Budapesta sau la Viena ca să poată trăi, măcar câteva zile pe lună, într-un spaţiu urban civilizat. Aceleaşi persoane care fac acest lucru, şi nu sunt puţine, n-au nicio problemă atunci când se întorc, să cumpere un apartament sau o casă într-un ansamblu extrem de discutabil sau o vilă pe nişte străzi desfundate, fără canalizare, mărind haosul şi hidoşenia lumii în care trăiesc.
V.G.: În 1996-1997, am făcut cu studenţii un proiect-exerciţiu de ambient comunitar: mai multe case care respiră împreună se dezvoltă, în imediata apropiere a oraşului, în comuna Dumbrăviţa, ce dispune de un peisaj privilegiat (pădure, lac etc.). În realitate, acolo s-au dezvoltat mai multe proiecte imobiliare extrem de slabe, gândite punctual şi în funcţie de cereri, care au distrus aproape iremediabil locul.

Igloo: În repertoriul dumneavoastră de proiecte se numără şi o serie de locuinţe private. Cum se inserează acestea în ţesutul urban? Este vorba de un alt tip de abordare?
V.G: Am încercat să fim la fel de civilizaţi şi în proiectele mai mici, precum locuinţele private. Recent, am terminat o locuinţă, casa Poşa, unde proprietarul a acceptat ideea de înfăţişare exterioară reţinută, modestă, în sensul lipsei emfazei şi excentricităţii, iar la interior s-a desfăşurat plenar cu o prezenţă mai puternică în zona curţii private. Casa Bălărie şi Casa Ionescu sunt asemănătoare ca şi atitudine. Dar sigur, au existat şi clienţi care şi-au dorit o prezenţă pregnantă în oraş, precum Casa Jumanca.
I.A.: Casa cea mai interesantă pe care am proiectat-o şi care nu s-a realizat a fost un exerciţiu aproape utopic. Un client al nostru, un tânăr om de afaceri, a cumpărat un foarte frumos imobil istoric de tip mic-palat de front, cu o faţadă „italienată” foarte elegantă, în cartierul Fabric. Şi-a propus să transforme casa şi grădina din spate într-o reşedinţă de o anumită ţinută. Din păcate, proiectul nu s-a concretizat. Un alt proiect interesant, care a îngheţat într-o fază avansată de execuţie, este o casă topologică, foarte complexă, un soi de opt spaţial. A fost concepută să capteze lumina şi să creeze un ambient foarte complex, cu multiple curţi interioare. Fiind amplasată într-un cartier tradiţional, la stradă are o prezenţă ce nu iese în evidenţă.
V.G.: Domnul Andreescu v-a prezentat două exemple unde creativitatea arhitecţilor s-a dezlănţuit, dar avem şi exemple unde am încercat să fim mai modeşti. Există şi case mai mici sau pe parter.
I.A.: Proiectul de locuinţă este unul dificil oricum.
V.G.: Situaţiile de lucru cu care ne confruntăm sunt diverse, la fel şi personalităţile cu care lucrăm.

Igloo: Cum s-a dezvoltat biroul de arhitectură Andreescu & Gaivoronschi?
I.A.: Noi am avut mai multe etape de când am început această firmă în ’90. Timp de un an-doi, am trecut printr-o perioadă extrem de interesantă, în care am proiectat biserici şi mănăstiri. Niciun proiect nu s-a finalizat, cu excepţia, nici ea foarte fericită, a Bisericii din Piaţa Badea Cârţan.
V.G.: Acea biserică nici nu trebuia să fie acolo, a fost proiectată pe un alt amplasament. Era o biserică albă, cu nişte clădiri de acompaniament. A fost prezentată în 1991 la Bienala de la Veneţia şi a stârnit mai multe discuţii. În 1996, ea a migrat în Piaţa Badea Cârţan, după ce alegerile au fost câştigate de creştin-democraţi. A mai fost un concurs, în 1992, pentru Biserica Greco-Catolică din Cluj, la care a lucrat colegul meu, un exerciţiu interesant de influenţă nordică. Şi a mai existat în 1993, şi acesta a fost finalul, un concurs pentru Biserica Martirilor, câştigat de Radu Mihăilescu, la care noi am luat premiul II. Acum încă mai suntem legaţi de proiectul cu Biserica din Piaţa Badea Cârţan, pe care noi o vrem lăsată în cărămidă.
I.A.: Faza cu bisericile s-a încheiat în urma dificultăţilor de a stabili un dialog cu acest tip de clientelă. A urmat o perioadă în care am fost obsedaţi de ideea Marelui Proiect, aşa cum îl înţelegeam noi atunci, ca motor de regenerare urbană. Pe lângă multe alte proiecte mai mici, până prin 1997, am lucrat la un proiect foarte mare, o extindere a Fundaţiei pentru Tineret, nişte instituţii care păreau a avea o anumită consistenţă în perioada aceea. Au existat şi nişte investitori străini interesaţi, dar nu s-a concretizat nimic. Acum se preconizează că vor începe lucrările pentru o Universitate privată, care a moştenit multe lucruri de la proiectul iniţial.
V.G.: Aceste preocupări nu au fost chiar noi. În 1986, împreună cu arhitectul cu Şerban Sturdza şi cu un colectiv, am lucrat la un proiect de Centru Civic aici în Timişoara şi am promovat un concept nou pentru perioada aceea, complet diferit faţă de casele de cultură promovate de Bucureşti. Acela a fost un prim-contact cu un proiect de mare amploare. Apoi, în 1989, am lucrat pentru un concurs important, pentru Tokio Forum, şi proiectul nostru a trecut de prima selecţie.

Igloo: Având în vedere toată această diversitate de teme şi funcţiuni, care a fost firul conducător de-a lungul timpului? V-aţi propus să creaţi un stil?
V.G.: Nu ne-am propus să conturăm un stil, am mers de fiecare dată pe un principiu contextual. Nu ne plac „spoielile”.
I.A.: Eu cred că ceea ce caracterizează proiectele noastre este implicarea lor urbană şi ideea de responsabilitate faţă de spaţiul public. Toate au fost gândite pentru a intra în dialog cu oraşul şi pentru a deveni o contribuţie pentru regenerarea sa. Tendinţa cea mai nouă în proiectele noastre este de a integra elemente de „landscaping”.
V.G.: Iar la scară mică, consider că fiecare am făcut eforturi, uneori traumatizante, de a oferi mai mult decât imagine caselor şi amenajărilor, de a crea atmosferă, un spaţiu calitativ, un caracter specific.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0