Proiect. Ansamblu eclezial pe strada Icoanei
Parohia Bisericii Dichiu, situată în Bucureşti pe strada Icoanei, prin preot paroh Constantin Murgoci dorea construirea unei capele mortuare, în sensul în care se urmărea despărţirea unor anumite servicii religioase (înmormântări) de biserica propriu-zisă existentă, prin crearea unui alt lăcaş de cult situat undeva în incintă.
Această temă – un loc nou destinat slujbelor de înmormântare şi privegherii – a venit dintr-o nevoie firească, pentru o mai bună desfăşurare a slujbelor zilnice: Sfânta Liturghie, masluri, paraclise etc. De asemenea, un punct important în noua desfăşurare o avea şi prezenţa lumânărarului astfel încât acesta să nu mai fie reprezentat de două cutii metalice fumegânde, marcate cu vopsea „vii” şi „morţi”.
Proprietatea bisericii are un contur neregulat, iar pe limitele de proprietate sunt amplasate construcţii într-o stare avansată de degradare fizică şi complet nefuncţionale. Proiectul în prima sa variantă urmăreşte găsirea unui răspuns pentru forma noului lăcaş destinat capelei mortuare şi inducerea unei ordini la scara locului, astfel încât prin prezenţa unui turn clopotniţă şi a unui spaţiu acoperit să creeze un loc destinat comunităţii şi a unui altfel de spaţiu, mult mai „meditativ” în preajma lumânărarului.
Într-o primă variantă, accesul în capelă se face la o cotă mai coborâtă decât cota curţii, ca o intrare în lumea celor de dincolo, iar direcţia de apropiere este puţin piezişă. Toate aceste elemente dau un grad de aparentă izolare, pe care mai curând l-am numi „intimizare”. Căutarea formei capelei ţine de o preocupare pentru relaţia vechi-nou, pentru o raportare firească şi justă, actuală, la programul dat şi la cerinţele fixe ale unui comanditar învăţat să se raporteze mimetic la „şabloane”. Această primă soluţie a proiectului urmărea un raport volumetric între două imobile, precum şi spaţiul ce se crea între ele; era încercarea organizării şi formalizării golului de lângă. Proiectul a fost apreciat de consiliul parohial, dar s-au manifestat rezerve asupra formei acestuia şi în special asupra materialului de construcţie şi finisaj reprezentat de betonul aparent.
Soluţia în cea de-a doua variantă propunea construirea unui ansamblu eclesial care să ocupe limitele de proprietate ale terenului, pe actualele urme ale construcţiilor existente care aveau calcan înspre vecinătăţi, şi diversificarea funcţiunilor. Pe lângă funcţia de capelă mortuară, ca parte integrantă a ansamblului, respectivul imobil prevedea şi o grădiniţă, situată la demisol, parter şi etajul 1. Accesul în grădiniţă se făcea direct dinspre stradă, la o cotă inferioară a acesteia, fără a fi deranjată incinta bisericii, copiii luând parte şi la o educaţie religioasă strâns legată de viaţă cultică a bisericii. Suplimentar faţă de prima soluţie a fost pusă în proiect o sală de prăznuiri, unde să se poată desfăşura parastase, botezuri, praznicele mari de peste an etc. Ca parte integrantă din ansamblu este şi capela mortuară situată în partea dreaptă a bisericii, închizând compoziţia „pliului” propus ce-şi nuanţează parcursul lăsând loc funcţiunilor diferite, răspunzând contextului şi regimului său de înălţime, creând curţi şi perspective în şi spre ansamblu. În această nouă dezvoltare s-a optat pentru construirea demisolului care avea să adăpostească spaţiile tehnice, deficitare în actuala formă de funcţionare a bisericii.
Această propunere a fost înaintată spre avizare Comisiei Tehnice din cadrul Patriarhiei Române, obţinând votul favorabil al acesteia. De asemenea, ea a obţinut votul consiliului parohial, iar până la actuala formă de prezentare a suferit numeroase modificări în urma discuţiilor succesive şi nevoilor manifestate de preotul paroh. Fondurile de construcţie urmau a fi obţinute din cadrul bugetului local al Primăriei Sectorului 2, surse proprii şi donaţii. În contextul financiar al anului trecut, Primăria nu a mai putut finanţa realizarea unui astfel de proiect. Din date recente se pare că a fost „găsit” un constructor „agreat” care poate obţine această finanţare de la Primăria Sectorului 2 şi impune realizarea proiectului cu inginerii săi, în sensul în care proiectarea este considerată un bonus nesemnificativ pentru relizarea execuţiei şantierului.
Aceasta este istoria unui proiect care încearcă o repunere în discuţie a unui limbaj formal bisericesc considerat canonar, precum şi un punct de vedere al răspunsului dat contextului urban şi adecvării la configurarea unei incinte cu o astfel de temă.
