Arhitectura, astăzi. O conversație cu Renato Rizzi în cadrul SHARE Forum Bucharest 2017

Arhitectul italian Renato Rizzi ne-a fost alături în cadrul evenimentului SHARE Forum 2017 desfășurat în perioada 6-7 noiembrie la JW Marriott Grand Hotel. În sesiunea plenară a expo-conferinței RIFF 2017, acesta a susținut o prezentare a proiectului câștigător al competiției pentru Teatrul lui Shakespeare din Gdansk, construit în 2014. Mai mult, arhitectul a fost prezent în cadrul Forumului și ca membru în juriului internațional al competiției cu succes aflate deja la a doua ediție – Romanian Building Awards 2017.

Renato Rizzi este profesor în cadrul Universității de arhitectură și urbanism din Veneția, unde desfășoară o activitate profesională complexă ce îmbină constant teoria și practica. Perioada de mai mult de zece ani în care a lucrat alături de Peter Eisenman a contribuit la definirea unui mod aparte de a aborda profesia ca gândire filozofică. Acesta abordează cercetarea, activitatea didactică și arhitectura ca pe un întreg, propunându-și să repună în discuție importanța legăturii dintre gândirea ontologică, metafizică și condiția contemporană a Arhitecturii.

În 1984, acesta câștigă competiția pentru sala de sport din Trento, proiect încheiat abia in 2002 pentru care arhitectul primește Primul Premiu Național In/Arch în 1992. Activitatea sa din perioada petrecută în preajma lui Peter Eisenman include proiecte precum La Villette în Paris, noul sediu al Monte dei Paschi în Siena, Opera House în Tokyo sau Torre della Ricerca în Padova. Este prezent într-o serie de competiții de arhitectură în Noua Zeelandă, Varșovia, Berlin, Barcelona, Copenhaga, Cracovia. În 2003 primește Medalia Națională de Aur pentru Arhitectură și locul trei în competiția pentru Marele Muzeu Egiptean din Cairo. În 2009 este premiat cu Medalia de Aur la Trienala din Milano și Premiul pentru Peisaj al Consiliului European pentru proiectul Casa Museo Depero, construit în 2008. Activitatea sa profesională a fost posibilă numai printr-un process continuu de cercetare materializat printr-o serie de publicații de arhitectură. Printre cele mai importante se numără: Mistico nulla în 1996, Le voci dell’ozio în 1999, Il divino del paesaggio în 2008, Il Daimon di Architettura, Theoria-Eresia în 2006; La muraglia ebraica: l’impero eisenmaniano în 2009; John Hejduk: Incarnatio în 2010; L’Inconciliabile cu R.Toffolo și M.Donà în 2010; L’Aquila-S(c)isma dell’Immagine în 2011 și Parma Inattesa în 2013.

Până acum a fost invitat la numeroase conferințe internaționale la Harvard, în Cairo, La Plata sau Auckland. Proiectele sale au fost prezente în cadrul Bienalei de Arhitectură de la Veneția în edițiile 1984, 1985, 1996, 2002, 2010 și 2016. Din 2009, este directorul rubricii Estetica e Architettura în cadrul editurii Mimesis Edizioni din Italia.

Pe parcursul celor două zile ale Forumului SHARE, Renato Rizzi ne-a oferit ocazia următorului interviu.

 Ruxandra Grigoraș: În cadrul SHARE Forum 2017 Bucharest, evenimentul în cadrul căruia purtăm această conversație, tocmai s-a lansat o dezbatere despre ipostaza arhitectului din viitor. Care credeți că este însă poziția arhitectului în contemporaneitate și care ar fi cele mai importante probleme cu care se confrunta astăzi acesta?

Renato Rizzi: Unii arhitecți încep imediat să vorbească despre problemele puse de client, de bani, de numărul de metri pătrați, de problemele tehnice, iluminat, încălzit, numărul de locuri de parcare pentru automobile… Dar aceste lucruri nu înseamnă nimic dacă nu sunt strâns legate de domeniul simbolic al arhitecturii – sau arche. Există două paliere, două programe ale proiectului de arhitectură – unul este cel functional, dominat de techne, pe care îl putem neglija încă de pe acum; cel de-al doilea este cel iconologic sau simbolic și derivă din această rădăcină a arhitecturii – arche. Abia când cineva începe să vorbească despre această dimensiune a proiectului putem înțelege ceva despre cum forma este transpusă în formele arhitecturii. Forma nu devine în mod facil, ca și cum ai bate din palme. Este nevoie de puterea, de forța imaginilor care se regăsesc în interioritatea noastră și a căror vibrație crește până când acestea sunt transpuse în obiectul respectiv de arhitectură. A fi un arhitect care vede doar componenta tehnică, techne, înseamnă a fi mai puțin un arhitect și mai mult un om de afaceri întreprinzător. Nu sunt împotriva proiectelor comerciale, dar acestea nu cred că pot reuși să atingă așa cum numai arhitectura o poate face. Un arhitect ar trebui să fie măcar puțin impresionat, temător de ceea ce face, în timp ce atitudinea vremurilor noastre este mai mult mecanică, automată. Ne bazăm mult prea mult pe aparatele digitale care ne înconjoară și pe care le-am transformat în niște substitute pentru cunoaștere. Unde rezidă cunoașterea de fapt? Este în interiorul nostru? Este în afară? Întreaga noastră experiență, toate noțiunile pe care le asimilăm sunt cumva înmagazinate în interiorul nostru pe măsură ce le înțelegem și acest lucru este cel care ne face diferiți – cum are loc acest proces de sedimentare în interiorul fiecăruia dintre noi. Însă astăzi suntem complet goliți, așa cum sunt și cuvintele pe care le folosim – golite de sens. Ne folosim de o retorică lipsită de sens pentru a descrie ce facem. Arhitectura nu este decât un alt cuvânt lipsit de sens astăzi – nimeni nu mai știe ce înseamnă.

RG: Atunci o să vă pun o întrebare pe care îmi place întotdeauna să o pun. Într-adevăr, putem vorbi mult despre arhitectură fără a o numi direct, fără a-i cunoaște întinderea, fără a ne întreba vreodată ce înseamnă sau ce poate însemna ea cu adevărat. Poate este o întrebare datată în zilele noastre… însă cum ați defini arhitectura?

RR: Să ne imaginăm o clepsidră unde avem cele două spații interconectate care conțin nisipul. Arhitectura este acea clepsidră. De ce? Pentru că arhitectura are două rădăcini: arche, sau ceea ce nu poate fi dominat, incontrolabilul, într-o parte, și techne, ceea ce poate fi dominat, controlat, în cealaltă, iar în mijloc, între ele, este munca noastră, profesia noastră. Clepsidra trebuie mereu răsturnată atunci când lucrezi. De altfel, noi înșine suntem exact la fel, în aceeași ipostază a clepsidrei, la fel ca arhitectura. Putem vedea universul fizic din jurul nostru, însă putem percepe și universul invizibil care stă în interiorul nostru. Noi suntem o matrice între aceste doua lumi imense. Cred că viitorul arhitecturii depinde de restabilirea acestei condiții speciale a arhitectului, între techne și arche. În acest caz, nu am salva doar arhitectura, ci și pe noi înșine reîncepând să gândim și nu doar să aplicăm regulile impuse de acest univers dominat de componenta tehnico-științifică în care trăim. Arhitectura este o disciplină incredibilă care nu ne învață doar cum să construim, ci și cum să devenim. Apropo, avem nevoie de educație, nu de instruire. A fi instruit înseamnă să lași aceste reguli de care vorbeam să devină automatisme. Educația în schimb… cuvântul provine din termenul german bildung care în engleză devine building. În limba germana, rădăcina lui bildung este bild, adică imagine. Pentru a ne educa este nevoie să coborâm în propria interioritate și să descoperim posibilitatea de a ne revela imaginile ascunse deja în suflet. Acesta este rolul culturii. Deci arhitectura nu se referă numai la a construi clădiri, ci la ceva mult mai important – a construi civilizație, unde civilizația este atinsă când fiecare dintre noi ajunge să se lege de ceilalți într-o comunitate. Numai în acest caz ne putem gândi asupra modului în care să ne construim orașe. Techne nu face decât să producă forme, în timp ce domeniul incontrolabilului arche este plin de imagini – forțe pure, invizibile care dau formă elementelor ce țin de techne. Și ceea ce vedem de fapt în afara noastră reflectă întotdeauna aceste imagini dinăuntrul nostru. În plus, când vorbim despre arche vorbim despre conexiuni, despre un sistem care transcende tot; dacă vorbim de techne avem in față entități disparate, individualizate.

RG: Ce vă îndeamnă să participați la evenimente ca cel unde suntem acum?

RR: Vreau să fiu sincer. Predau la Universitatea din Veneția, dar călătoresc mult în locuri din afară – Varșovia, Roma, Paris, Montreal, Toronto, Chicago, Moscova, toate în ultimele șase luni – pentru că în acest fel, de fiecare data am o discuție ca aceasta. De fiecare data există oameni care vin să discutăm aceste chestiuni, ceea ce pentru mine este foarte important. Înseamnă că oamenii care sunt cu adevărat dedicați profesiei au încă ochii deschiși și conștiința trează. Ce mă deranjează foarte mult este că universitățile de peste tot – chiar și Harvard, să zicem – predau astăzi în mod exclusiv limbajul digital așa că dacă nu ești pregătit să folosești un computer sau un anume program, nu contezi. Computerul este un dispozitiv extraordinar și îl folosim fără îndoială – dar înainte de toate am nevoie să îmi folosesc intelectul, adică să ies în afara sistemului! Acest lucru devine foarte dificil astăzi pentru că limbajul pe care îl folosim ne este complet împotrivă. Limbajul current este împotriva arhitecturii. Dacă aduci vorba de filozofie, despre literatură, despre poezie – cui îi pasă? De ce ar trebui să ne intereseze poezia astăzi? Nu sunt pasionat de poezie în particular, de versuri frumoase, nu sunt un mistic… Dar să vorbim din nou despre sensul cuvintelor: cuvântul Italian este poesia, însă în greacă este poiein și înseamnă a produce! A produce în cel mai bun mod posibil. Problema este de fapt că toți am ajuns să plutim cumva în derivă, când ar trebui să începem să producem ceea ce este înauntrul nostru, ceea ce suntem cu adevărat – fiecare este un univers singular. Mulți dintre prietenii mei din universitate îmi spun că metafizica este depășită. Bine-nțeles, metafizica nu este locul în care să găsești setul potrivit de reguli pentru o situatie dată. Când nu faci decât să aplici niște reguli, nu mai ești de fapt responsabil întru totul. Iar acest lucru înseamnă că nu mai poți fi vinovat și că nu îți mai asumi riscuri. Devii anonim – iar techne are nevoie de anonimitate. A-i încălca regulile ar însemna asumarea unui risc – de aceea artiștii sunt niște factori de risc în societate. Societatea caută stabilitate și liniște , însă nimeni nu poate deveni un artist bun, un arhitect bun, o mama buna, etc, fără a-și asuma niște riscuri, fără a avea sensibilitate și conștiința trează.

RG: Ce credeți despre cei pe care astăzi îi numim staruri în arhitectură? Aproape toți acești „starchitects” au devenit cunoscuți în perioada anilor ’70 prin arhitectura riscantă pe care au abordat-o și care rămânea de cele mai multe ori pe hârtie – atunci. Ei au adus filozofia în arhitectură și au dat glas unor idei noi într-o lume aflată în criză. Unde sunt aceștia astăzi?

RR: În același loc în care erau și atunci. Este adevărat ce spui, dar aici nu ne regăsim în spectrul lui arche, amintit mai devreme, ci în cel al pieței. Dacă astăzi nu ai o capacitate de comunicare extraordinară, nu ai cum să devii faimos. Dacă nu joci după regulile pieței, nu îți vezi arhitectura construită. Cum este posibil ca un birou de arhitectură să aibă mai mult de 200 de angajați conduși de numai 5-7 oameni care controlează tot? Cum poți să coordonezi 50 de proiecte pe an? Este imposibil. Este mai degrabă o producție în masa…

RG: Există o linie foarte subțire care a fost depășită în devenirea multora dintre aceste personalități, între potențial și concret. În acea perioadă a existat un mesaj foarte puternic vehiculat prin arhitectură, chiar dacă uneori numai pe hârtie…

RR: Chiar dacă nu pot fi de acord cu acești arhitecți, trebuie admis că sunt caracterizați de o inteligență incredibilă. La început calitatea muncii lor poate că a fost foarte sus, însă, în timp, ideea de a domina, de a avea putere asupra muncii lor a depășit-o pe cea a responsabilității. Cum este posibil să comunici atât de mult lumii și să spui adevărul de fiecare dată? Am lucrat cu Peter Eisenman în SUA mai mult de 10 ani. Așa l-am cunoscut și pe John Hejduk care a fost decan la Cooper Union o perioadă îndelungată. Pe atunci, Eisenman căuta să își sporească cu orice preț influența, desi era un geniu ca arhitect, în timp ce Hejduk nu a fost interesat niciodată de acest lucru. Când Eisenman a organizat expoziția de la MOMA – Arhitectura deconstructivistă – cu Mark Wigley și Philip Johnson, l-a invitat și pe Hejduk să participe, însă acesta a refuzat. Spuneți-mi, câți arhitecți spun nu unor astfel de invitații de a participa în expoziții, de a lucra?

RG: Prea puțini poate.

RR: Foarte puțini. Ca să fii măreț, trebuie să-ți asumi implicit o anumită modestie și să devii invizibil.

RG: Cum credeți că ar putea fi evitată această ipostază de care vorbiți?

RR: Directorul editurii Adelphi din Italia care este de asemenea și un scriitor foarte bun a spus la un moment dat că puterea reală pe care o putem avea astăzi este aceea de a fi capabili să uităm toată comunicarea inutilă de care avem parte în fiecare zi. Deci a obține putere este echivalent cu a fi capabil să selectezi și să arunci marea dezordine a mesajelor pe care le primești în timpul zilei. Suntem îngropați de limbajul și comunicarea inutile, de toate mesajele, televiziunea, etc. Imaginile de care vorbeam inainte nu pot fi găsite pe un ecran. Arhitectura nu te împinge, ci mai degraba te trage către ea, în timp ce acest domeniu ce ține de tehnologie trage de tine într-un million de sensuri diferite. Corpul pe care îl avem este completat de imaginea sa – de suflet – care nu este de fapt în interiorul nostru, ci ne conține. Trăim în interiorul sufletului nostru. Acest lucru ne cere să înțelegem că sufletul ne modelează corpul. Așa că avem arhitectură – arche – forma / imaginea arhitecturii – techne. Aceasta este relația.

Vorbind despre zgârie-nori de 100 de metri înălțime având largi parcări subterane, uităm să vorbim de fapt despre istorie, cultură și despre ceea ce se întâmplă în prezent. Aplicăm în schimb asupra tuturor lucrurilor o noțiune neutră, generică a spațiului. Din nou… Arche – techne. Techne este spațiu, arche este loc. Locurile sunt definibile, irepetabile, în timp ce spațiul este neutru, continuu, izometric. Dacă avem în minte această dualitate a arhitecturii, care este foarte puternică, înseamnă că ne poziționăm undeva la mijloc, la un loc cu arhitectura. Între universul nostru interior și cel exterior. Arhitectura, lumea și noi… Nu suntem ființe arbitrare sau auto-referențiale, suntem niște singularități. În loc să ne apropiem de ceea ce creem, ar trebui să ne depărtăm, să dăm posibilitatea arhitecturii să existe, să îi facem loc, să devenim martori. Aș spune că fiecare dintre noi este de fapt un martor al timpului nostru și că acest lucru aduce cu sine o mare responsabilitate.

RG: Poate, însă nu mulți suntem conștienți de această ipostază în care ne aflăm.

RR: Dacă ai această sensibilitate și percepi greutatea acestei ipostaze, înseamnă că ai primit un dar și atunci trebuie să muncești dublu. Nu toți deținem această capacitate, nu toți suntem capabili să conștientizăm această condiție și nu toți putem deveni arhitecți. Când ai un astfel de dar, îl respecți prin efortul depus. Știți mitul lui Orfeu și Euridice?

RG: Da.

RR: Cum a reușit Orfeu să obțină permisiunea să coboare în infern pentru a o aduce înapoi pe Euridice? Nu plângând, ci cântând în așa fel încât a reușit să îi impresioneze pe zei. Așa că zeii i-au acordat această permisiune de a coborî în infern. Știm ce s-a întâmplat. Mitul transmite un mesaj chiar și astăzi. Orfeu este arhitectul din noi, Euridice este arhitectura. Dacă urmărești să te aventurezi într-o lume care nu poate fi dominată – acest arche – este nevoie să produci ceva atât de puternic încât să îți câștige permisiunea de a coborî în infern. Când o primești în final, poți începe o călătorie nesfârșită, teribilă, pentru a o găsi pe Euridice și a o readuce la suprafață – o călatorie la finalul căreia o vei pierde pentru totdeauna. Arhitectura este această Euridice care nu poate fi dominată și de care te-ai îndrăgostit, dar care în final te face să te întorci cu mâinile goale din infern… Însă nu este cu totul adevărat. Contează mai mult experiența coborârii în infern, faptul că trebuie să traversăm toată cultura care este în fața noastră și apoi să ne întoarcem de unde am plecat. Când ajungi să cunoști trecutul, poți înțelege și interpreta prezentul și viitorul și devii suma tuturor acestor experiențe. Aceasta este arhitectura – și dacă nu ești îndrăgostit de ea…