Arhitectura: între cultură şi societate

Text: Silvia Gugu

Când a fost introdusă în vocabularul european, noţiunea de „cultură” se baza încă pe sensul originar intenţionat de Cicero în Tusculane: „cultura animi” (cultivarea sufletului). Cu timpul, înţelesurile termenului s-au lărgit şi diversificat într-un mod impresionant. Sensul conferit de Cicero supravieţuieşte însă în vocabularul curent şi este în continuare mult mai răspândit decât alte valenţe mai noi, antropologice ale cuvântului. În limba vorbită, cuvântul are semnificaţia de cultură „înaltă”, elitistă, de aspiraţie către o perfecţiune dobândită prin efort, artificiu şi sofisticare – spre deosebire de cea spontană, populară/folclorică.

În secolul XX, cultura a început să se sustragă, cel puţin teoretic, categoriilor care o divizau în funcţie de gradul de rafinament („înaltă” sau „joasă”), precum şi graniţelor naţionale. Din perspectiva fenomenului capitalist, democratizarea sa era iminentă – în sensul în care consumatorii/masele căpătau puterea de chestiona şi demistifica dogmele şi ideologiile de la baza ei, precum şi dreptul de a cere o diversificare a „ofertei”.

Dintr-o dată se punea problema producţiei de cultură pe scară largă, pentru a răspunde aşteptărilor tuturor. Implicit, procesul de rafinare în timp şi de maturizare a produsului cultural a părut în primejdie. Prin urmare, sintagma „industria culturii” (lansată de T. Adorno şi M. Horkheimer în The Culture Industry: Enlightement as Mass Deception) a debutat în cheie negativă, sugerând un conflict între nevoile reale pentru creativitate, libertate, fericire, şi cele induse, perpetuate şi satisfăcute de capitalism.

Cu toate acestea, dihotomia culturii elitiste şi a celei populare nu a dispărut cu totul. În ultimele decenii,

termenul de industrie culturală (sau creativă) a fost revizitat şi adoptat pe scară largă, pentru a separa de artă sectoarele industrializate ale cinematografiei, muzicii, televiziunii, editurilor, designului, modei, publicităţii şi arhitecturii. Aceasta din urmă are dublul rol de a reflecta nu numai asupra condiţiei proprii în contextul actual, ci şi asupra mutaţiilor în comportamentul celorlalte industrii creative, pentru a reuşi să le răspundă corect din punct de vedere programatic.

Un caz particular îl reprezintă arhitectura instituţiilor culturale comunitare, care au preponderent menirea de a disemina producţia culturală – sau, cu alte cuvinte, reprezintă interfaţa între aceasta şi consumatori/public: muzee, teatre, biblioteci, cinematografe, săli de concert etc.

Sarcina de a configura o asemenea interfaţă fără a cădea în desuet devine din ce în ce mai complexă, pe măsură ce respectivele programe se adaptează şi îşi consolidează legătura cu societatea căreia i se adresează. Bunăoară, artele sunt pe zi ce trece mai încărcate politic datorită amplorii pe care o ia activismul social în rândul artiştilor. Aceasta afectează neutralitatea întregului lanţ de personaje implicate şi sfârşeşte prin a cere un răspuns de la arhitectura spaţiului receptor. Chestionarea raportului între funcţiune, reprezentare şi utilizatori devine o problemă de actualitate permanentă.

Între exemplele recente celebre, rezolvate prin abordări foarte diferite, se pot aminti Muzeul Culturii Ebraice din Berlin de Daniel Libeskind, Biblioteca Publică din Seattle de Rem Koolhaas, Disney Concert Hall din Los Angeles de Frank Gehry, Rolex Learning Centre din Lausanne de SANAA. În fiecare dintre aceste cazuri, arhitectura îşi redefineşte rolul în raport nu numai cu programul pe care îl rezolvă, dar şi cu utilizatorii, respectiv comunitatea.

Sigur că exemplele sunt mult mai numeroase şi la scări diverse; fără îndoială, multe revelaţii vin de la arhitecţi mai puţin cunoscuţi. În orice caz, relevant e faptul că fiecare dintre aceste exemple este ireplicabil, răspunde unui set unic de constrângeri şi în acelaşi timp reprezintă un comentariu critic care atacă radical status quo-ul profesional.

Ce spun aceste clădiri despre raportul între arhitectură, cultură şi societate, aşa cum se prezintă astăzi? În primul rând, prin dimensiunea şi proeminenţa prezenţei lor, vorbesc despre centralitatea poziţiei pe care creativitatea îl ocupă azi în economiile urbane, până la punctul în care oraşe întregi îşi redefinesc puterea de atracţie exclusiv pe baza unei prezenţe cultural-artistice. Capitalismul cognitiv, cum este supranumită această etapă post-fordistă, este definit de tehnologii imateriale, comunicaţie şi profesii care exploatează afectul. În acest context, subiectivitatea câştigă teren în faţa adevărurilor absolute, ştiinţifice care reprezentau valorile perioadei moderne. În consecinţă, sfera culturală ca spaţiu autonom de rezistenţă critică faţă de politică şi economie este imposibil de menţinut. Acelaşi lucru este valabil şi pentru spaţiul instituţiei culturale.

Paginile următoare conţin exemple încă şi mai recente despre arhitecturi care răspund culturii prin cultură, printr-un act de creaţie sau de critică.