Arhitectura perspectivei
[mp_row]
[mp_span col=”3″]
[mp_text]
Text: Ioana Păunescu
Foto: Ioana Păunescu, Daici Ano
[/mp_text]
[/mp_span]
[mp_span col=”9″]
„Fiecare zi are ascunse, în ea, nenumărate momente «!». Doar că ne e greu să le recunoaştem. Sau, chiar dacă le recunoaştem, tindem în mod inconştient să ne resetăm mintea şi să uităm repede că le-am văzut” crede Oki Sato (a.k.a. studioul japonez de design Nendo). De multe ori, e de ajuns doar să privim puţin altfel lucrurile pentru a le prinde adevăratul «!». O altă perspectivă înseamnă, de multe ori, o mare surpriză. Şi o mare surpriză se poate ascunde chiar obiectele uzuale care ne înconjoară – de exemplu, vesela folosită la masă.
Nendo prezintă o nouă colecţie, şi anume o serie de obiecte de uz casnic văzute într-o perspectivă cu totul nouă. E vorba, mai exact, de o antiperspectivă – sau perspectivă inversă – a unei instalaţii/suport create pentru expunerea colecţiei pe măsura unui spaţiu dificil, de 11 metri lungime dar de doar 3 în lăţime şi cu unic acces la capătul uneia din laturile lungi.
Instalaţia poartă numele de Umbre colorate şi este compusă din elemente aparent simple, sobre şi de regăsit în orice zonă de dining: o masă lungă, proporţională cu spaţiul şi având aşezate câte 12 scaune pe fiecare latură a sa, plus o serie de obiecte puse pe mijlocul ei.
Tot mobilierul e negru. Tavanul – de asemenea negru, deşi nu foarte înalt. Iar obiectele din centru – în marea lor majoritate, tot negre, exceptând o serie de 4 boluri albe, puse pe un şervet alb
Pentru a modifica percepţia asupra blatului mesei – element esenţial în jurul căruia s-a construit întreaga instalaţie – Oki Sato a ales să-l rotească pentru ca obiectele din spate, adică aflate la 7-8 metri distanţă de intrare, să fie, şi ele, vizibile.
Şi astfel, şi blatul, dar şi, pentru coerenţa ansamblului, spătarele scaunelor urcă, pe măsură ce merg în profunzimea camerei: de la 75 de centimetri, blatul se înalţă până pe undeva pe la 150 astfel încât, ajunşi aici, ne urcăm cu picioarele pe şezutul scaunului şi avem cumva senzaţia că stăm în faţa unui bar.
Majoritatea vizitatorilor spaţiului tind să facă o poză imediat ce văd masa şi înclinaţia sa bizară, precum şi spătarele trapezoidale, evident deformate. Şi nu mică le e surpriza atunci când văd că poza nu reflectă deloc realitatea, adică masa pare, pe ecranul camerei şi din unghiul în care ei tocmai au intrat în cameră… perfect dreaptă.
Surpriza incită şi mai mult la explorare aşa că masa începe să fie înconjurată, analizată, înălţimile comparate şi noile pozele aferente, din unghiurile de data asta corespunzătoare, făcute.
„Deşi pare o masă normală de dining, rezultatul este, prin experimentarea cu relaţia funcţională dintre piese, o expoziţie conceptuală, unică şi care invită vizitatorul să vadă obiectele expuse din diferite unghiuri şi de la diferite distanţe”, explică studioul de design.
„Toate exponatele sunt create în colaborare cu diferite ateliere tradiţionale sau mici business-uri locale din Japonia. Şi toate demonstrează, în primul rând, amploarea proceselor şi a tehnicilor pe care japonezii le folosesc pentru a lucra materialele şi pentru a le finisa. Şi astfel, pentru a îndrepta atenţia exclusiv asupra detaliilor, toate obiectele sunt de culoare neagră.” Motivaţia expunerii negru pe negru se regăseşte într-o carte care pune accentul pe predispoziţia culturii japoneze în a aprecia mai curând nuanţa discretă în locul culorii vii sau umbra voalată în locul luminii puternice. Cartea, o suită de eseuri scrise în 1934 de către romancierul Junichiro Tanizaki, se numeşte Elogiul umbrei iar pasajul din care s-a inspirat Oki Sato povesteşte despre servirea desertului yokan (un jeleu tradiţional japonez făcut din boabe de fasole neagră, agar-agar şi zahăr), de culoare închisă, în întuneric, pentru a dezvolta o percepţie mai fină asupra nuanţei, texturii şi, de ce nu, chiar şi gustului.
Elogiul umbrei explorează arhitectura, jadul, mâncarea şi cutumele societăţii japoneze. Şi descrie, de exemplu, felul în care lumina lumânării cade pe un obiect lăcuit; siluetele femeilor apar în întunericul bordelurilor; sau umbrele lăsate de soare desenează pe pereţi: „frumuseţea unei camere japoneze depinde de variaţia de umbre, mai discrete sau mai întunecate – şi de nimic altceva. Vesticii sunt uimiţi de simplitatea încăperilor japoneze şi le percep fiind simpli pereţi cenuşii lipsiţi de ornament.”
Şi astfel, mai spune Oki Sato, „cu cât cineva priveşte mai atent în umbră sau întuneric, cu atât devine mai conştient de culorile ascunse de fapt acolo. Acest concept stă în spatele expoziţiei Umbre colorate: e o încercare de a arunca puţină lumină asupra tehnicilor tradiţionale japoneze de prelucrare care rămân, încă, ascunse în întuneric faţă de restul lumii.”
Obiectele de uz casnic expuse – seturi de farfurii şi căni, beţişoare, naproane, şerveţe, cutii, suporturi de pahare, ceainice şi căni de ceai, cu totul 16 piese distincte – sunt grupate, în centrul blatului mesei, în compoziţii asupra cărora se îndreaptă toate spoturile tavanului – de unde şi multiplele umbre pe care spătarele scaunelor le lasă pe pardoseala albă. Fiecare obiect reprezintă şi câte o poveste despre o tehnică japoneză de prelucrare.
Colecţia a fost prezentată în avanpremieră în cadrul Salonului de mobilă de la Milano din aprilie 2015, în expoziţia Nendo Works 2014-2015 de la Museo della Permanente, iar instalaţia Umbre colorate este, până pe 31 octombrie 2015, parte din Pavilionul Japoniei (proiect de arhitectură Kengo Kuma) pentru Expo 2015.
[/mp_span]
[/mp_row]