Bisericile din Crişcior şi Ribiţa
O zonă de molcome şi aspre coame de deal, cu un Criş Alb şerpuind plin de zdrenţe prinse în copacii de pe maluri, cu oameni care nu sunt chiar moţi, dar care drumăresc şi spătăresc de când se ştiu şi cu monumente de patrimoniu nicicum semnalizate la drumul mare, Zarandul nu e o ţară administrativă, ci una etnografică, mai puţin celebră între ţările Transilvaniei, dar nu mai puţin bogată în obiceiuri, costume, oameni cu ochi albaştri, aur şi biserici medievale.
Numite surori, dar nu chiar gemene, şi de oamenii locului şi de specialiştii mai puţin sobri, bisericile de la Crişcior şi Ribiţa ascund sub învelişul de zidărie întâia reprezentare a Sfinţilor Regi ai Ungariei, respectiv un ansamblu iconografic listat în patrimoniul UNESCO.
Criscior (foto 1-5)
Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost construită cândva la începutul secolului al XIV-lea, pe un loc în care săpăturile din 1989 au scos la iveală fundaţiile de piatră de râu ale altei construcţii, civilă sau religioasă, vizibile pe latura nordică.
Robul lui Dumnezeu ctitorul jupan Bâlea, ori Belam Vajda cum era cunoscut în actele prin care primea ca donaţie la începutul secolului al XV-lea Crişciorul, alături de alte două sate, a ridicat, probabil în puţinii ani de la înstăpânirea aici şi până la uciderea lui din ordinul veneticului Pipo Spagno de Ozora, biserica-sală. Cu o navă tăvănită, turn clopotniţă la vest şi altar probabil pătrat, biserica a fost modificată la sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-a dărâmat vechiul altar în vederea lărgirii navei.
Anul în care s-a zugrăvit biserica s-a pierdut în urma acoperirii picturii cu tencuială, însă descendenţi ai cneazului pomenesc într-un act din 1773, prin care încercau să demonstreze că strămoşului lor îi fusese donat satul, anul 1411.
Scenele de dimensiuni mari, găurite de buciardă, sunt reprezentate în două registre pe trei dintre laturile bisericii. În registrul superior, de la V la N, sunt pictate Adormirea Maicii Domnului, Spălarea picioarelor, abia vizibil Cina cea de taină şi Drumul Crucii. Sub aceste scene, de la S la N se desfăşoară Înălţarea Crucii, Cei trei Regi Sfinţi ai Ungariei, tabloul votiv, Sf. Dimitrie şi Teodor călări, Sf. Marina martelând diavolul şi Lupta lui Gheorghe cu balaurul.
Reprezentarea lui Ştefan, Emeric şi Ladislau, regii sanctificaţi ai regatului maghiar se datorează unei prevederi a conciliului budapestan din 1279, prin care devenea obligatoriu acest omagiu pentru orice biserică ortodoxă de piatră, fapt care sublinia totodată subordonarea ctitorului faţă de rege.
Aşa cum s-a văzut şi la celelalte monumente prezentate în miniciclul Ţara Haţegului şi Ţara Zarandului, pictarea sfinţilor militari are „implicaţii sociale şi politice”. Sf. Dimitrie pe cal alb cu spada ridicată şi Sf. Teodor pe cal roşu cu suliţa în mâna dreaptă sunt puşi în relaţie directă cu tabloul votiv. La Crişcior, episodul în care Sf. Gheorghe omoară balaurul este însoţit de un amănunt anecdotic: domniţa care îşi acoperă ochii.
Tabloul votiv îi atestă drept ctitori pe cneazul Bâlea care ţine macheta bisericii împreună cu soţia sa Vişa, alături de Iuga şi de fii săi, Ştefan şi Laslău.
La exterior, pe peretele nordic, se vede decupat în stratul de tencuială din care ies din loc în loc bumbi de piatră un fragment din ceea ce trebuie să fi fost pictura exterioară a bisericii.
Ribita (foto 6-10)
„În zilele lui Jicmund crai, ca să fie uric fiilor lu (…) s-a isprăvit în ziua a şasea a postului” biserica Sf. Nicolae de la Ribiţa, păstorită în acele vremuri de Popa Dragostin. Cu precizie, anul nu s-a constatat, dar cel mai adesea pomenit este 1414, deşi 1407 pare mai aproape de realitate.
De plan asemănător cu cel de la Crişcior, biserica are importante elemente de profilatură care o racordează întârziatului gotic transilvan: trei ancadramente de fereastră din piatră şi portalul în arc frânt de la vest.
În anul 1994, s-a decapat o parte a picturii, restul rămânând acoperit de stratul de tencuială ori fiind distrus de refacerile arhitecturii. Până la acel moment, cea mai discutată scenă a fost tabloul votiv care îi reprezintă pe jupan Vladislav şi pe fratele său Miclăuş, oferindu-şi biserica Sf. Nicolae. Două personaje feminine întregesc compoziţia: Ana, fiica lui Vladislav, aflată sub imaginea bisericii şi Stana, soţia lui Miclăuş. Inscripţia care era menită să lămurească anul, ctitorii, hramul şi alte nume ori fapte demne de a fi amintite la pomenirea unui lăcaş de cult a fost distrusă de construirea în secolul al XIX-lea a unui stâlp menit să susţină, alături de alţii, cele trei bolţi „a vella” care au înlocuit tavanul navei, avariind o parte a frescei.
Ulterior, scena în jurul căreia s-au purtat dispute în mediile academice ori pe Internet este imaginea Arhanghelului Mihail decapată în altarul bisericii. De sorginte comnenă, „splendidă realizare a unui pictor de geniu”, „unic în lumea ortodoxă a acelor vremuri”, „axiomă a continuităţii româneşti”, arhanghelul este, fără îndoială, dincolo de aceste exaltate afirmaţii, o remarcabilă realizare artistică. A te pronunţa în termeni categorici, definitivi asupra însemnătăţii ei pentru istoria picturii româneşti medievale este, dincolo de dorinţa de adjudecare a unei întâietăţi în concluzii, o dovadă de lipsă a bunului simţ de cercetător. Aici, relativismul faptelor nedatabile este la locul lui.
La fel ca la Crişcior, în preajma tabloului votiv sunt zugrăviţi cei trei regi sfinţi. Catapeteasma de zidărie are pictat central Mandylionul (chipul lui Iisus cu nimb cruciger pe o pânză, temă ce are ca sursă legenda regelui Abgar din Edessa, care a primit o pânză imprimată după chipul Mântuitorului), iar de o parte şi de alta Bunavestire, respectiv Naşterea şi Prezentarea la Templu. Urme ale ciclului hristologic sunt vizibile în sondajele făcute în tencuială. La parterul turnului clopotniţă, alte fragmente de pictură sunt descoperite, iar cei vechi ai satului îşi amintesc că biserica fusese pictată şi la exterior. Se pare că tot ei, văzându-şi lăcaşul părăginit, l-au acoperit cu un frumos şi curat strat de var!
Aproape orice discuţie despre patrimoniu în ţara românească nu are nicio şansă de a evita lamentaţia. Devenită redundantă, ea se transformă în mâhnire şi revoltă împotriva unor autorităţi fără faţă umană, dar plină de funcţionari lăbărţaţi comod pe scaune din care răspund neputincioşi în cor: „Nu sunt fonduri!”. Curând, se va auzi din aceleaşi scaune: „Nu mai sunt monumente!”