Bienala de la Veneţia 2012
După patru zile de vernisaje şi discuţii, de explorat pavilioane şi instalaţii, analizând proiectele care mi-au rămas în minte, mi-am dat seama că le-aş putea cu uşurinţă grupa sub titlul „People meet in architecture”. Fără a insinua lipsa rezonanţei cu tema propusă anul acesta de curatorul David Chipperfield, poate că această Bienală a scos până la urmă la iveală un adevăr încă de mulţi neglijat: în contextul unei urbanizări generalizate, ce naşte mari până la monstruoase aglomerări, oamenii şi nevoile lor devin „the common ground” al arhitecturii.
Dintotdeauna s-a spus că arhitectul lucrează pentru o lume mai bună; astăzi, a face o lume mai bună pentru cât mai mulţi dintre noi pare cea mai importantă provocare, cu o scară a intervenţiilor ce porneşte de la nivelul străzii pentru a ajunge la infrastructuri majore. Pentru unii, „mai bine” poate însemna un loc de joacă sau o grădină de legume lângă casă, în timp ce pentru alţii ţine chiar de obţinerea unei locuinţe, unii oameni au nevoie să ajungă mai rapid la serviciu, alţii îşi doresc spaţii publice în care să se poată exprima liber, oricât de diferite cerinţele, ele ar trebui să-şi găsească un loc în preocupările arhitecţilor contemporani.
Bienala din 2012, ne spune Preşedintele Paolo Baratta, îşi propune să-i ajute pe arhitecţi să iasă din criza de identitate în care se află, oferind totodată publicului şansa de a privi în interiorul arhitecturii, de a vedea că se poate şi altfel/altceva, că nu suntem condamnaţi la o acceptare pasivă. Mai mult, curatorul David Chipperfield şi-a încurajat colegii să reacţioneze împotriva culturii individualităţii şi a acţiunilor izolate, mutând accentul pe continuitate şi credinţe comune. De la idee la punerea în practică este însă cale lungă, iar strategia de „delegare” a sarcinilor curatoriale nu s-a dovedit tocmai un succes: departe de coerenţa arhitecturii lui Chipperfield, evenimentul nu reuşeşte să marcheze o schimbare reală de perspectivă, revenind uneori la „ode”, mai mult sau mai puţin evidente, adresate unor arhitecţi recunoscuţi, fără prea multă dezbatere, fără prea multă critică, fără prea multe întrebări ridicate. Există bineînţeles şi multe proiecte bune, curajoase, care ne arată că arhitectura nu ar mai trebui să fie un gest solitar, preponderent estetic, ci ar trebui să însemne din ce în ce mai mult dialog: dialog între beneficiari, în toate ipostazele lor, şi arhitecţi, între arhitecţi şi politicieni, între arhitecţi şi sociologi etc. Ne dovedesc şi premiile acordate de juriul Bienalei din care au făcut parte arhitecţii Robert Stern, Wiel Arets şi Benedetta Tagliabue, directorul creativ al BBC Alan Yentob şi jurnalistul şi curatorul Kristin Feireiss.
Pavilionul Japoniei – „Architecture. Possible Here? Home-for-all” – documentează „naşterea” unui proiect de locuire pentru zona Rikuzentakata, grav afectată de tsunami, punând în prim-plan tocmai dialogul dintre arhitecţii participanţi (Toyo Ito, Kumiko Inui, Sou Fujimoto şi Shikisa Hirata) şi beneficiarii caselor, procesul care într-un astfel de context reactivează principii fundamentale ale arhitecturii şi profesiei de arhitect. Cu o instalaţie interactivă ce reuneşte 124 de proiecte, Pavilionul Statelor Unite ale Americii a făcut clar diferenţa la această ediţie, prezentând iniţiative ale societăţii civile, intervenţii informale care, cu arhitecţi implicaţi sau fără, au reuşit să aducă un plus de valoare oraşelor (nu voi intra în detalii, găsiţi în paginile următoare o prezentare detaliată a întregului proiect). Chiar şi în lipsa unor intenţii asumate, problematizarea spaţiului public în multe dintre proiectele Bienalei a deschis drumul şi către subiecte legate de politică şi politici.
Aducând în spaţiul de la Arsenale un restaurant tipic din Venezuela, cu mâncare tradiţională şi ritmuri specifice, curatorul Justin McGuirk a asigurat atenţia publicului pentru proiectul „Torre David/Gran Horizonte”, o cercetare inedită despre comunităţile informale dezvoltate în mijlocul oraşului Caracas, într-o exploatare liberă a structurii nefinisate a turnului office conceput de arhitectul David Brillembourg. Alfredo Brillembourg (Urban-Think Tank) şi Hubert Klumpner (D-ARCH/ETH Zürich) împreună cu fotograful Iwan Baan au documentat timp de un an viaţa rezidenţilor, transformarea şi noua organizare a clădirii, elaborând mai multe scenarii de intervenţii sustenabile care vor fi prezentate şi în cartea pe care o pregătesc „Torre David: Informal Vertical Communities”. Deşi a fost perceput (şi acuzat) ca o critică a politicilor venezuelene, proiectul şi-a propus doar să atragă atenţia asupra unei realităţi semnificative a marilor oraşe, provocându-i pe arhitecţi să inoveze şi experimenteze în sfera locuirii hibride, spontane.
Un proiect coordonat de arhitecţii Constantin Petcou şi Doina Petrescu (Atelier d’Architecture Autogérée), R-Urban ne arată cum o reţea de mici facilităţi gestionate de cetăţeni, conectând la nivel local domenii precum economia, agricultura urbană şi cultura, poate revitaliza viaţa unui cartier – exemplul concret: zona Colombes, din împrejurimile Parisului. Strategia lor poate fi preluată, cu necesarele adaptări la specificul locului, în cartiere din întreaga lume, ajutându-i pe oameni să-şi îmbunătăţească singuri mediul în care trăiesc. Până la urmă, aşa cum ne atrage atenţia proiectul „Copycat. Empathy and Envy as Form Makers” (Cino Zucchi Architetti), similarităţile ne aduc mai aproape de alţii, iar acestea sunt mai multe decât credem. Instalaţia din Arsenale, ce grupează nouă cabinete metalice cu obiecte sau imagini unite de principii similare, subliniază ideea conform căreia culturile formale se propagă prin procese de „contagiune”, combinând imitaţia şi inovaţia.
Aş mai menţiona instalaţia „The Magnet and the Bomb” concepută de Alejandro Aravena/ ELEMENTAL (prezent cu proiecte şi în cadrul pavilionului chilian) – un discurs puternic despre cum arhitectura/ designul urban poate interveni în diminuarea inechităţilor sociale şi proiectul „little sun” al celebrului Olafur Eliasson – o lanternă cu încărcare solară destinată în primul rând zonelor în care oamenii nu au încă acces la electricitate (va fi vândută la un preţ mai mare în Europa pentru a asigura un preţ competitiv sau donaţii către comunităţile sărace ale lumii).
Chiar dacă evenimente colaterale ale Bienalei, expoziţia „Viaţa între clădiri”, dar mai ales premiera filmului „The Human Scale” (regizor Andreas Dalsgaard), inspirat de activitatea echipei Gehl Architects, au pus punctul pe „i” în privinţa problemelor cu care se confruntă oraşele contemporane, dar şi a relaţiei între arhitecţi şi administraţie, pe de o parte şi arhitecţi, şi cetăţeni pe de altă parte. În New York, Christchurch sau Dhaka, soluţia pentru un viitor mai bun se arată la fel: mai multă atenţie acordată oamenilor şi dorinţelor lor; simplu şi de bun-simţ şi totuşi atât de greu de obţinut în realitate.
Ca o posibilă concluzie, aş zice să nu uităm că titlul Bienalei a fost dat de Richard Sennett.