Biserica din Densuş
Templu roman al zeului Marte, mausoleu al celui mai bun prieten al lui Traian, generalul Longinus Maximus, biserică ridicată de goţi în secolul al IV-lea, „operă divină furată de genii nocturne”, „prima biserică din Haţeg şi poate din întreaga ţară”, ctitorie a lui Litovoi, biserică asemănătoare cu Sân-Nicoară de la Curtea de Argeş, ori biserică cu triptic la fel de valoros ca al celebrului Rubliov, biserica de la Densuş, ca orice monument inclasabil şi neprecis datat, devine argument atenuant pentru orice demonstraţie despre urmaşii dacilor, începutul creştinătăţii, drumurile popoarelor migratoare, existenţa românilor ori despre geniul creator şi universal al poporului.
Lăsând elucidarea originilor monumentului în seama arheologilor şi a investigaţiilor pe un teritoriu mai vast decât strictul perimetru al bisericii, iar aprecierile impresioniste în slujba pasionaţilor de misterele istoriei, vom începe călătoria în Ţara Haţegului cu acest monument plasat îndeobşte de istoricii de artă după bisericile de la Sântămărie Orlea şi Strei, tocmai din pricina acestei, deocamdată imposibile, datări precise a construcţiei şi mai ales graţie unicităţii fizionomiei.
Zidurile texturate de materiale de consistenţe şi din epoci diferite, precum şi proporţia monumentului, care aduce mai degrabă a monumentul de la Adamclisi decât a biserică, a suscitat spiritele celor care, cu mai mult sau mai puţin aplomb, l-au cercetat din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea până recent. Arhitrave, praguri, tuburi de canal, altare votive, coloane şi capiteluri, lespezi de porţi, blocuri mari de piatră ecarisată, de marmură, de calcar ori gresie, piatră brută şi cărămizi sunt piesele care compun paramentul-palimpsest al monumentului.
Cu un aspect neobişnuit şi o aparenţă severă, acest „conglomerat din mai multe epoci” se ridică pe un plan central asemănător, întrucâtva, cu planul bizantin în cruce greacă simplă cu o absidă semicirculară boltită. Nucleul central pătrat este marcat în elevaţie de ceea ce la o biserică de acest tip ar fi fost turla, spaţiul din jurul ei fiind boltit în sfert de cilindru. Aici este mai degrabă vorba despre un turn-clopotniţă alcătuit din două corpuri prismatice suprapuse, cu învelitoare piramidală din piatră, aşa cum poate fi văzut şi la cele două biserici pomenite mai sus. Perioada cea mai des uzitată pentru încadrarea bisericii se plasează în ultimul sfert al secolului al XIII-lea, corespunzător romanicului târziu, iar etapele constructive variază în funcţie de cercetător. Problema anexelor alipite corpului central nefiind elucidată, acestea vor fi menţionate pur şi simplu în ordinea importanţei lor. Altarului semicircular placat cu cărămizi romane inscripţionate i-a fost alipit la sud un diaconicon de dimensiuni considerabile, în care se intra pe sub un portal gotic din piatră. Un coridor în formă de L pornea de pe latura sudică, din dreptul veşmântarului şi se termina în extremitatea nordică. Construit probabil în secolul al XV-lea, ca argument fiind invocat faptul că icoana de hram este plasată, după uzanţe, deasupra intrării în biserică, acest spaţiu a fost asimilat unui pronaos, dărâmat în anii 1842-1843 pentru a fi salvată biserica şi turnul. Capătul de est al acestui coridor-pronaos pare să fi fost locul unei capele laterale cu altar boltit şi naos. Spre vest, biserica se încheia cu o faţadă cu fronton triunghiular. Dispute au existat şi în privinţa funcţiunii lăcaşului drept biserică de curte cnezială ori mănăstire. Anexele au fost interpretate ca o tranziţie spre această din urmă funcţiune.
În interiorul îngust şi înalt, turnul este susţinut de patru stâlpi formaţi din câte două altare votive romane aşezate unul peste celălalt, legaţi fiind prin arce supraînălţate. Mai sus de locul unde atârna clopotul, se intra în turn direct de pe acoperiş la o tainiţă, printr-un coridor mai scund, boltit în sfert de cilindru. O scară mobilă ducea la o altă încăpere, pe ale cărei laturi erau dispuse banchete de piatră. Sub acoperiş, pe cornişa turnului şi a corpului central al navei, precum şi în partea superioară a absidei, sunt dispuse brâie decorative din cărămizi aşezate în zig-zag, iar la colţul de sud-est al bazei turlei stau aşezaţi doi lei culcaţi.
Pe cât de discontinuă şi eclectică este arhitectura bisericii din Densuş, pe atât de unitară cronologic şi parţial stilistic este pictura păstrată fragmentar. Zugrăvit „la anul 6952 (1443) luna octombrie 23” ansamblul de aici este semnificativ pentru maniera în care programul iconografic bizantin a fost adoptat în mediul ortodox transilvănean într-o perioadă de puternică ofensivă catolică, dar şi pentru poziţia privilegiată pe care şi-a câştigat-o parte a cnezilor români în secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Sub fereastra sud-estică a absidei altarului este semnat cu litere chirilice numele pictorului Ştefan, alături de care a lucrat şi un al doilea meşter „mai mic între zugravi”.
Pe conca altarului nu se mai poate descifra nimic, dar, dată fiind succesiunea temelor pe hemiciclul altarului, s-ar fi cuvenit a fi pictată imaginea Pantocratorului. Pe registrul superior a fost amplasată Împărtăşania apostolilor, iar în axul absidei se află Fecioara Întrupării reprezentată cu Pruncul pe piept, flancată de doi arhangheli, Ioan Botezătorul şi un sfânt neidentificat. De o parte şi de alta a celor două ferestre ale absidei, sunt pictaţi sfinţi martiri şi profeţi. Registrul inferior este rezervat, conform tradiţiei, Sfinţilor ierarhi şi diaconi, care converg spre centrul absidei, unde este înfăţişat pe un altar Amnosul, imagine a jertfei eucharistice reprezentată prin Iisus copil culcat pe un disc. La nord, între diaconii Ştefan şi Arsenie, este figurat Iisus în mormânt, scenă proprie proscomidiarului, iar la sud, un candelabru cu trei braţe ce semnifică Sfânta Treime căreia îi este închinat sacrificiul. Scenele pictate în altar sunt în concordanţă atât cu ritualul îndeplinit aici, cât şi cu semnificaţia liturghiei, având ca temă majoră eucharistia, însoţită de teme simbolice. Iconografia naosului este ilustrată prin mai multe categorii de sfinţi militari, martiri, doctori, apostoli sau Sfinţii Împăraţi, pictaţi în bust sau în picioare.
Ameninţată cu pieirea de către localnicii celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, doritori de biserică nouă, reparată şi restaurată în mai multe etape, cea mai recentă încheiată în iulie 2005, biserica din Densuş îşi păstrează, asemenea unui sfinx, necunoscutele.