Biserici de piatră
„E plină ţara de ţări. Adică e plină ţara cea mare cu ţări de cele mai mici. A fost, în adevăr, o vreme când poporul românesc trăia fărâmiţat într-o sumă de mici organizaţii politice, un fel de mici state de caracter popular, pe care tot el, poporul, le-a numit aşa: ţări.”
„Şi erau acestea multe la număr, cum am spus: Ţara Vrancei, Ţara Maramureşului, Ţara Chioarului, Ţara Oaşului, Ţara Bihariei, Ţara Zărandului, Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Ţara Loviştei, Ţara Haţegului etc. Erau mici autonomii locale, adăpostite de obiceiu în văile sau în depresiunile din marginea sau interiorul munţilor noştri. Din Maramureş, ele se ţineau lanţ, pe laturea interioară a arcului carpatic, până la Porţile de Fier ale Dunării. Ele au alcătuit sâmburii geopolitici primitivi, din care a roit cu vremea, treptat, ţara cea mare de astăzi. Ca nişte ochiuri de apă risipite ici-colo şi care, pe urma unor ploi năpraznice, cresc şi se umflă până ce dau unul într-altul şi se fac toate o singură pânză de apă întinsă, aşa din ţările româneşti cele mici s-a născut şi a crescut mereu, până a ajuns cum vedem, România Mare de astăzi”, scria, în prima jumătate a secolului trecut, I. Godea, principal reprezentant al şcolii lui Gusti, în monografia destinată localităţii Clopotiva din Ţara Haţegului.
Igloo şi-a propus să atragă atenţia publicului larg asupra imaginii cufundate în istorie şi legendă pe care o oferă astăzi unul dintre aceste nuclee – Ţara Haţegului, alcătuind o monografie în imagini a bisericilor de piatră de pe teritoriul acesteia, alături de ruinele de cetăţi existente (Cetatea Cândeştilor, Râu de Mori, Mălăeşti).
Densuş, Sântămărie Orlea, Strei, Streisângeorgiu, Hălmagiu, Crişcior, Ribiţa, Leşnic, Biserica Sf. Nicolae din Hunedoara etc. sunt doar câteva dintre bisericile de piatră, majoritatea ctitorii cneziale de plan dreptunghiular, evocate predominant prin imaginile acestui album, biserici alcătuite din materiale similare şi prin tehnici asemănătoare. Pereţii acestora sunt împodobiţi cu picturi parietale ce amintesc pictura lombardă din nordul Italiei, după cum intuia în prima jumătate a secolului trecut, distinsul cercetător interbelic I. D. Ştefănescu, în prelegerile susţinute la Sorbona, bazate pe studiul comparativ între iconografia ciclurilor parietale din Ţara Haţegului şi cele lombarde. Frescele din bisericile de zid din Ţara Haţegului şi teritoriile învecinate pendulează între estetica picturii romanice şi cea bizantină. Cercetările în acest sens sunt departe de a fi elucidate pe deplin.
Ţara Haţegului este un teritoriu străvechi, cu o viaţă stratificată şi încă foarte puţin cunoscută. Haţegul de astăzi este un ţinut în care dacă te încumeţi să ajungi, plăteşti mult prea mult pentru a locui într-o pensiune în condiţii de cele mai multe ori modeste; este însă locul unde iau naştere primele formaţiuni cneziale şi voievodale româneşti; este teritoriul geografic ce conservă urmele preistorice ale prezenţei unor specii inedite de dinozauri, printre care hatzegopteryz thambema – una dintre puţinele creaturi zburătoare din lume descoperite în zonă, în preajma Densuşului şi Sânpetrului, localităţi cu ctitorii cneziale de piatră conservate până astăzi.
Haţegul este şi teritoriul confruntării dacilor cu romanii, locul reşedinţei lui Decebal – Sarmizegetusa.
De ce ar trebui cunoscută Ţara Haţegului pentru generaţiile de astăzi? Răspunsurile ar putea fi multiple, dar două dintre ele, absolut necesare:
– din dorinţa de a conserva o mărturie a memoriei colective, care poate fi vizualizată şi astăzi, cu un ochi gânditor şi atent.
– din dorinţa de a atrage un semnal de alarmă asupra necesităţii conservării fragmentului de memorie naţională vizualizat. Cele mai vechi monumente din ţară, cu toate că s-au bucurat de restaurări prin anii ‘60, se află şi astăzi într-o stare jalnică.
– din dorinţa de a clădi o identitate naţională pe repere viabile.
În anul integrării României în Europa, este din ce în ce mai important să ne definim zestrea, aportul sau stratul de cultură naţională, cu care ne integrăm în ceea ce definim astăzi, pe poziţii egale, a fi Uniunea Europeană.
Turistic, se exaltă pictura exterioară din Nordul Moldovei, din a doua jumătate a secolului XVI, cu siguranţă monumente foarte importante pentru pictura postbizantină. Ne întrebăm în ce măsură acestea ar fi acestea unicul reper de propagandă turistică, alături de Castelul Bran, spre exemplu!?…
Poate că acum ar fi momentul să redimensionăm puţin turismul cultural din România şi să-l diferenţiem de turismul de masă.
Multe persoane merg la Bran, un loc unde Vlad Ţepeş a locuit un scurt segment de timp, dar puţine persoane trec prin Sighişoara, unde există casa memorială a lui Vlad Ţepeş. Tot aşa cum mulţi turişti sunt atraşi an de an spre frescele de pe pereţii bisericilor din timpul lui Petru Rareş, fără să îşi pună întrebarea dacă această călătorie nu ar trebui cumva începută dintr-un ţinut mult mai îndepărtat, şi anume Ţara Haţegului… acolo unde de fapt, istoric vorbind, există dovezi anterioare ale picturii exterioare: pe pereţii bisericii Sântămărie Orlea (secolul al XIII-lea), sau în satul Crişcior, pe peretele de sud al bisericii Adormirea Maicii Domnului (atestată istoric în anul 1439), unde cercetătorul V. Drăguţ identifica urmele de pictură exterioară, ca fiind fragmente din ampla compoziţie a Judecăţii din urmă, un străvechi model iconografic al monumentelor din timpul lui Petru Rareş.
Biserica din Crişcior, o ctitorie cnezială, pe valea Crişului Alb, fondată de cneazul Bâlea şi jupâniţa Vişe, se află în preajma oraşului Brad şi, în conformitate cu vechea organizare teritorială a Transilvaniei, în Ţara Zarandului, în districtul numit Crişul Alb. În volumul dedicat bisericilor de piatră din Ţara Haţegului, amintim şi monumente din Ţara Zarandului, pentru similitudinea stilistică.