Bisericile de la Poiana Sibiului şi Ilimbav
„În lemn, geniul poporului român a durat forme monumentale, expresive pentru dimensiunile sufletului său. Trăind sub scutul codrului, folosind materia pe care acesta le-o oferea – bogatele păduri de brad, molid şi tisă, de stejar, tei, carpen şi fag etc. – cunoscând calităţile deosebite ale lemnului, românii au ştiut întotdeauna să îmbine în prelucrarea lui ceea ce e necesar vieţii practice cu ceea ce putea să le bucure ochii şi sufletul. Alături de casa de locuit, de lăcaşurile de întrunire, cerute de buna desfăşurare a rânduielilor obştii (casele comunale, primăriile), dar şi de cele menite să îndrume generaţiile tinere pe calea ştiinţei (şcolile), românii au ridicat din lemn şi acele monumente în care oamenii se adunau pentru a «comunica» cu Dumnezeu – BISERICILE. (…)” (Alexiu Tatu, director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural a judeţului Sibiu)
La data publicării cărţii „Bisericile de lemn din Sibiu”, Editura Imago, adică în 2002, domnul Alexiu Tatu mai scria „în construirea bisericilor de lemn, în elementele lor fundamentale de tehnică, plan şi decor – meşterii români au ajuns la soluţii proprii, originale, ţinând de filonul străvechi al tradiţiilor constructive populare. La fel de adevărat este faptul că, în urma contactelor cu cultura occidentală – în epoci diferite, au pătruns influenţe apusene manifestate şi în elementele construcţiei propriu-zise, dar şi în decorul pictat şi sculptat.”
În 2007, toate bisericile de lemn din Sibiu sunt fie abandonate, fie închise, iar decorul pictat şi sculptat poate fi vizualizat prin efort propriu şi călătorii iniţiatice în comunităţile locale.
Poiana Sibiului, genetic constant-locală în leagănul ei vechi cu urmări prosopografice contemporane de neinvidiat, şi Ilimbavul moşindu-şi depopulările şi repopulările, sunt două sate în care biserica de lemn mai există, spre deosebire de Broşteni.
Fiii Poianei, fie ei foşti baci, fie intelectuali de carieră europeană, au produs în două generaţii cea mai rapidă dezvoltare rurală, una în care betonul şi mai ales cantitatea lui contează. Pietricioara, Chiatra ai Mare, Vârful Tufelor, Gaura Ursului, Staulea, Purcelul, După ţarini sunt dealurile ce înfăşoară Poiana Sibiului de la origini şi până astăzi. Unele mai împădurite, altele mai chele ca niciodată, ele limitează deocamdată efortul edificator al harnicilor ciobani locali. În continuă mişcare, satul este spectaculos ca imagine prin juxtapunerile de beton, biscuiţi de ciment, troiţe termopan sau pictate pe gresie, case cu lifturi interioare şi zeci de camere.
De după colţul naturii, apariţia spontană şi nemediată a uliţelor strâmte flancate de faţade imense exprimă direct monumentalul beton. Alături de pălăriile mici suprapuse pe vârful capetelor şi mustăcioara muscă de sub nas, ele constituie elemente de identificare a stilului poenar, prin care noi, neiniţiaţii putem face diferenţa între autohton şi venetic, între băştinaş şi băeş, român şi rom, cele două etnii conlocuitor conlucrătoare.
În context, biserica de lemn construită în 1766 pare a fi o fosilă indiferentă şi singură ce traversează blând, de pe un deal, gustul contemporan local. Discursul iconografic al bisericii Adormirea Maicii Domnului din Poiana Sibiului este asemănător celorlalte două biserici prezentate într-un număr anterior, cele de la Apoldul de jos şi de la Sângătin. În altar, apar reprezentările Ferioarei Orante cu Pruncul, încadrate de cetele îngereşti, iar pe pereţi Teoria Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Pe bolta naosului, dinspre altar spre pronaos, sunt pictate medalioanele Pantocratorului, Fecioarei, Arhanghelului Mihail şi al Sf. Ioan Botezătorul. Ciclurile Patimilor, scenele din viaţa Fecioarei, Sinoadele ecumenice completează pictura din naos, iar pe timpanul peretelui de vest martirajele în friză încheie programul spaţiului sacru. Problemele de restaurare sunt livrate deocamdată meşterilor locali şi colectivităţilor central-cultural-birocratice specializate în diverse tehnici româneşti vechi sau în toate.
Biserica de lemn din Poiana Sibiului, chip al comunicării comunităţii şi al mândriei româneşti, rămâne închisă până la următoarea vizită de lucru. În reţeaua bisericilor de lemn din Sibiu este cea mai mare, amintindu-ne că mărimea a contat întotdeauna în zonă, iar influenţele nu vin din îndepărtatul apus, ci din mai apropiatul Maramureş.
La capătul celălalt al cursei, Ilimbavul, fost sat săsesc actualmente rom-românesc, cu o demografie în descreştere accelerată, este mai puţin preţios şi cu proporţii ce amintesc de o normalitate umană. Biserica de lemn plasată pe un deal ce vede tot satul a fost construită la începutul secolului al XIX-lea după un model ce se regăseşte din ce în ce mai rar în mai toate satele, casa din bârnă. De plan dreptunghiular, cu absidă în trei laturi şi pridvor închis, turn pe faţada vestică şi tindă pe laturile de nord şi sud, biserica îşi dezvăluie micile ei minuni odată cu pictura, păstrată în naos, în pronaosul tăvănit şi doar de la jumătate în sus.
Pictura Bisericii Înălţării Domnului de la Ilimbav se păstrează doar în naos pe boltă şi pe timpanul catapetesmei. Medalioanele Pantocratorului, Sf. Treimi, Sf. Ioan Botezătorul şi al Orantei sunt continuate cu scene din Ciclul Patimilor, într-o dispunere verticală. Evangheliştii, Naşterea, Adormirea Fecioarei şi, în mod curios, o reprezentare a Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, probabil inclusă iniţial într-un ciclu mai amplu dedicat Înaintemergătorului, compun una dintre cele mai frumoase picturii ale bisericilor de lemn din judeţul Sibiu.
Dacă în restaurarea monumentelor esteticul primează, iar programul iconografic bine articulat teologic e însoţitor, atunci Biserica Înălţării Domnului din Ilimbav ar trebui să fie o prioritate a Direcţiei pentru Cultură, Culte, Patrimoniu şi a altor direcţii financiare care suntem siguri că abia aşteaptă să susţină un astfel de proiect. Spre exemplu, acelea care au direcţionat bani spre restaurarea catedralei mitropolitane din Sibiu, când nu acolo ar fi fost nevoie de o intervenţie de urgenţă. Dar până atunci, ne delectăm cu cele două tipuri de discurs asupra satului românesc, unul reprezentat de domnul Alexiu Tatu mai sus pomenit, iar celălalt care pune ştampila cu „Satul a murit”. Şi noi cam pe unde suntem?