Bisericile din Câmpulung
Multe, mândre şi vechi sunt bisericile din Câmpulung, căci potop de har a risipit Dumnezeu peste această palmă de loc; Biserici mici, din piatră, cu pictură veche peste care veacurile au suprapus alte straturi şi hramuri, ctitorii voievodale sau ale mândrilor breslaşi câmpulungeni. Despre toate s-ar cuveni să vorbim.
Să spunem un cuvânt despre biserica Domnească, ctitorită de Doamna Chiajna şi de fiul său Petru cel Tânăr, la 1567. Un altul despre biserica Schei, de lângă platoul Gruiului, cea arsă de turci şi refăcută târziu, după planurile arhitectului D.I. Berechet şi încă unul despre biserica Marina, ridicată peste o veche zidire mică şi fără turle, în care se păstrează fragmente de pictură pe prelungirea pereţilor din altar, sub pardoseală. Să amintim biserica breslei de olari (Sfântul Gheorghe), În care se păstrează o reprezentare insolită: pilda săracului Lazăr, cu bogatul care stă la masă cu prietenii, iar lăutarii îi înveselesc, cântând din turlă, trâmbiţă şi tobă. Să pomenim în treacăt şi biserica Şubeşti, cea a negustorilor de şube, a cărei pictură trimite la Hurez, în dulcele stil brâncovenesc. Se adaugă la acestea bisericile Fundeni, Sfântul Ilie, Flămânda, Negru-Vodă şi Bărăţia, despre care am ales să vorbim în cele ce urmează, bisericile Sfânta Troiţă, Bradul şi Sfânta Vineri, care azi nu mai sunt, bisericile mai noi, schiturile rupestre de la periferie şi crucile jurământului, risipite peste tot prin oraş. Dar să le luăm pe rând.
Vorbeam în articolul precedent dedicat oraşului despre crucile jurământului. Fiecare inscripţie săpată în aceste pietre cuprinde trei registre: invocarea Sfintei Treimi, pomenirea patronului şi privilegiile moşnenilor câmpulungeni. La început, hramul era Naşterea Domnului, când se obişnuia să se aleagă judeţul, pentru un an. Ulterior, moşnenii au ales să mute această sărbătoare locală a treia zi de Paşte, în care cel ales era dus pe braţele celor doisprezece pârgari şi, dacă era validat democratic de mulţime, se striga „Să trăiască jupan judeţul!”. Iar dacă nu respecta privilegiile de care locuitorii se bucurau, era iute schimbat. N-ar strica să mai funcţioneze şi azi un astfel de sistem.
În mahalaua Popii Ene se află Biserica Fundeni, a breslei pietrarilor. Meşterii locuiau în Schei, loc cunoscut drept Câmpul crucerilor. Mica biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost multă vreme părăsită. Un fragment de piatră din ancadramentul ferestrei şi o piatră funerară plasează ctitorirea sa în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Nu are turle şi e acoperită cu şiţă. Catapeteasma zidită adăposteşte un altar semicircular în interior şi poligonal în exterior. La începutul secolului al XIX-lea, i s-a adăugat un amplu pridvor deschis, sprijinit pe patru coloane cu capiteluri pătrate, legate cu arcade semicirculare pe latura frontală. Pridvorul este alb şi tencuit, ai spune că abia a fost adus şi adosat. În interior, pictura lui Pârvu Mutu Zugravul se distinge cu greu, în lumina cernută zgârcit de ferestrele mici.
Lângă piaţa oraşului se păstrează şi azi biserica Sfântul Ilie, construită la 1626 pe locul uneia din lemn, care data de la sfârşitul secolului al XV-lea. Cu hramul Sfântului Ilie Tesviteanul, cel care ţine în grijă tunetele şi furtuna, biserica a fost centrul târgului, „sborului” care se ţinea la 20 iulie şi care fusese mutat de lângă Fundata (Braşov). Este o biserică de plan trilobat, cu abside poligonale în exterior şi semisferice în interior, cu două turle, altar semicircular, pridvor închis pe latura de Vest şi tindă spre Sud. Brâul, din trei rânduri de cărămizi încastrate în formă de dinţi de fierăstrău şi decoraţiile turlei principale – bumbi ceramici smălţuiţi, de diferite culori – estompează severitatea dată de cele două contraforturi. Trei straturi de pictură suprapuse dau mărturie despre multiplele intervenţii pe care le-a suportat lăcaşul în timp. De la Mihai Suţu până la Tudor Vladimirescu pe lângă biserica Sfântul Ilie a funcţionat Şcoala Domnească.
Sus, pe deal, pe Coasta Vlaicului, oferind vederi panoramate asupra întregului oraş, este o biserică nouă şi zveltă, cu un mic cimitir. Se numeşte Flămânda şi se află în vecinătatea fostului schit Mărculeşti. Construcţia din 1765 îşi primise numele de la primul său ctitor, Dimitrie Hagi Marcu Roset şi avusese ca hram Înălţarea Domnului şi Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. În 1788, schitul a fost ars şi prădat. La sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a pus fundaţia unei alte biserici, cu două turle, construcţie nefinalizată şi care a fost demolată în 1942, la doi ani după ce s-a turnat fundaţia actualei biserici, cu hramul Adormirea Maicii Domnului şi construită după planurile arhitectului G.M. Cantacuzino. Până nu demult, de Înălţare (ziua în care biserica fusese târnosită), pentru că de pe deal se vedea tot oraşul, preoţii şi credincioşii se adunau aici, pentru sfeştanie. Se dădea de mâncare celor săraci, apoi negustorilor străini şi abia apoi se ospătau boierii locali. Biserica este în întregime construită din piatră de Albeşti, inclusiv stranele şi toată cheltuiala a fost suportată de Gh. Ştefănescu, coborâtor din treti logofăt N. Ştefănescu. Localnicii vorbesc despre biserica Flămânda ca despre monumentul durerii unui tată. În ziua nunţii sale, fiica lui Gh. Ştefănescu a pierit în urma unui accident.
Însă fără îndoială cele mai reprezentative monumente religioase din Câmpulung rămân Complexul Voievodal Negru-Vodă şi pandantul său catolic: Bărăţia. Cum urci dinspre gară, pe bulevardul care îi poartă numele, descoperi ansamblul Mănăstirii Negru Vodă. Treci pe sub turnul clopotniţă de la intrarea în incintă, care datează din secolul al XVII-lea şi ţi se oferă privirii Paraclisul Domnesc al curţii voievodale (Biserica mare). Muchiată şi făţuită fest, ai spune că e un castel din cuburi, căci pietrele mai noi şi mai vechi, diferit colorate, se îmbină frumos. Biserica mică (bolniţa) a fost şi ea refăcută, împreună cu întregul complex, zguduit de cutremure şi mistuit de incendii. Casa Domnească, construită pe vechi temelii din secolul al XIV-lea, Casele egumeneşti, din secolul al XVIII-lea, anexa casei domneşti şi chiliile de la începutul secolului al XIX-lea, întregesc ansamblul. În biserica mare, pe peretele vestic, se află o pisanie amplă, în care se spune că aceasta a fost zidită dintr-un început de Radu Negru la 1215, apoi de Basarab I cel Mare, fiul lui Negru Vodă, şi terminată de Nicolae Alexandru Basarab, înmormântat aici. La 1635, Matei Basarab o zideşte din nou cu aceleaşi materiale de piatră cioplită, întocmind obştea monahală cu primul stareţ, Melchisedec. Grav afectată de cutremur, în secolul al XIX-lea, biserica este refăcută şi se târnoseşte la 30 octombrie 1832. Pictura este târzie (1955) şi, deşi în frescă, nu reia în detaliu programul iconografic iniţial. Un candelabru impresionant domină interiorul.
Despre saşii şi Bărăţia din Câmpulung se povestesc multe. Prezenţa acestora la Câmpulung este legată de efortul Regatului ungar de a-şi extinde stăpânirea, dar şi de raţiuni economice. Iată ce spune, la 1640, minoritul conventual Angelo Petricca din Sonnino: „Acest oraş este aşezat la hotarele Transilvaniei şi locuitorii lui sunt transilvăneni din vechime, de rit catolic, care s-au aşezat aici la hotare din cauza fertilităţii pământului”, scrie Alexandru Ciocîltan, citând din „Călători străini despre Ţările Române”. La Câmpulung, saşii au zidit în secolul al XIII-lea un Cloaşter (din germană Kloster, mânăstire), despre care Nicolae Iorga, în Istoria Bisericii Româneşti, povesteşte ca despre cel dintâi lăcaş de zid din toată Românimea. Legenda spune că biserica fusese dăruită Apusenilor de către „Doamna lui Negru-Vodă”, pe la 1220. Singura piatră de mormânt din Cloaster, a judeţului Laurentiu di Longocampo, se află şi astăzi, înaintea altarului Sfântului Iacob, în biserica Bărăţia. Se presupune că monumentul actual este doar corul unei biserici mai mari, dispărute, prelungite spre Vest cu o navă. Turnul clopotniţă este construit în 1730, pe locul altuia mai vechi, acoperit cu şindrilă, recognoscibil în stampele lui Carol Pop de Szatmary şi în picturi ale lui Grigorescu şi Aman, acesta din urmă el însuşi câmpulungean.
Iată, deci, tabloul cvasicomplet al unui spaţiu urban policentric, dens fără a fi sufocat, ritmat de turle şi clopotniţe, în care biserica funcţionează ca un mic nucleu, ce încapsulează memoria culturală colectivă şi în jurul căruia comunităţile gravitează coerent. În articolul următor vom vorbi despre arhitectura civilă.