fbpx

Blind Hamlet – teatru cu desprindere de trup şi trupă ad-hoc

Despre dramaturgul iranian Nassim Soleimanpour, autorul uneia dintre piesele invitate în cadrul festivalului Undercloud din acest început timid de toamnă, aflasem că îi este interzisă părăsirea ţării de baştină, din motive clasice: refuzase să presteze stagiul militar. Cât despre Blind Hamlet, îmi impusesem să nu scormonesc după impresiile criticilor – la nici 10 minute de la startul experimentului deo oră în incinta NCRR-ului, mi-a fost evident că ar fi fost inutil oricum.

Text: Ioanina Pavel
Foto: Cătălina Flămînzeanu

Piesa sfida regulile, dărâma al patrulea zid şi se mula pe sală în aşa mare – nemaivăzută! – măsură că singurul punct comun între va­riile ei reprezentaţii, trecute şi viitoare, pu­tea fi doar firicelul narativ schiţat de monologul scriitorului, dar ars curând apoi ca un fitil de dragul artificiului. Pe fundalul unei estetici scenice minimale (câteva scaune, o masă şi o carafă de apă), Soleimanpour grăieşte de peste mări şi ţări şi chiar, aflăm la încheierea discursului în coadă de peşte, din alt plan existenţial! Nu e vorba de o şedinţă de spiritism, ci de o înregistrare via reportofon cocoţat pe-un scaun, pe care noi toţi o ascultăm postum via microfon cocoţat pe cocostârc. O joacă, de-a, şi cu, teatrul. Doar că autorul ei se adresează sălii la timpul prezent, îi povesteşte în scurte pusee, din ce în ce mai personale, cum vederea îi slăbeşte, şi o instruieşte în spirit participativ, să vadă alternativ. Curând, scena se trezeşte la viaţă, nu jucată, ci împrumutată din sală: cu ajutorul unui stage manager care contribuie ca sol în carne şi oase, sce­no­graf în timp real şi mediu materializant – fictiv, de altfel, căci moartea autorului este doar o convenţie – o mână de spectatori aleşi aleatoriu execută un „scenariu” de im­provizaţie, vag metaforic, care curând alune­că într-un joc de societate. Orbecăim după sens şi după Hamlet… de­geaba, căci ambele, cum se întâmplă des în teatrul independent, sunt cel mult imagi­nare, de găsit poate în ruminaţii proprii, cel mai probabil paralele cu ale vecinului de rând, şi cu realitatea. Comunicarea lui Nassim a fost însă o reală (şi, emoţională poate, la fiecare apăsare de „REC”) călătorie în timp şi spaţiu, singura cale de eliberare din cătuşe şi căluşuri cu care românii pot empatiza. Şi românii, după cum s-a adeverit în această seară de sâmbătă, mai au un atu care a salvat experimentul de la ridicol: limba engleză este o realitate cotidiană adoptată majoritar, nicidecum o barieră. Ajuns la ediţia a şaptea, Undercloud-ul şi-a însuşit în sfârşit blazonul şi titlul de „internaţional”, călcând pe urmele Fringe-ului şi, cu Blind Hamlet, transplantându-i succesele pe tărâmul nostru foreign-friendly. Chiar şi doar pentru acest sentiment aparte şi atât de căutat, al apartenenţei la un curent de inovaţie care transcende graniţele, porţile de „sub nori” merită, cred eu, înţepenite în poziţia „OPEN” ani de-a rândul de-acum încolo.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0