Bucureştii dezlănţuiţi de foame vs. şpagă pe pitici şi termopane – One World Romania 7
A fost sau… n-a fost? O furtună într-un pahar cu apă sau precipitarea spre potop? – mă întrebam din scaunul Noului Cinematograf al Regizorului Român în timp ce rula documentarul „Bucureşti, unde eşti?”. Indiferent ce aţi auzit despre (sau aţi trăit din) tumultul de pe străzile Bucureştiului din 2012, la vizionarea protestelor proiectate pe ecran reacţia va fi puternică şi se va adăuga la şirul de expresii ale frustrării pe care românii o încearcă des.
Poate şi această constanţă a revoltei înăbuşite, mestecate pe ultimul colţ de pâine, ne-a adus la un aşa nivel de saturaţie încât ieşirea în ger şi riscul unui tête-a-matraque să nu ne intimideze. Însă filmul de debut al lui Petri a rezonat la MŢR într-un vid apolitic, doar pe fundalul identificării acestei deşteptări din iarna lui 2012, reeditate în Piaţa Universităţii şi cu alte ocazii, pentru alte cauze, ulterior.
Vlad Petri a fost acolo, în calitate de observator, la sădirea primelor boabe de răzmeriţă, şi apoi, un an mai târziu, la primele mlădiţe de pseudo-rezultate – iată pitch-ul real al acestui cvasi-reportaj, distilat la 76 de minute din aproape 60 de ore de raw captate într-un Centru de nerecunoscut sub o ploaie de proclamaţii şi reclamaţii, PET-uri şi petarde. „Îmbucate” deja peste graniţe la Festivalul de Film de la Rotterdam, iată-le, aceste fărâme de speranţe nearticulate şi de iluzii cu un picior în trecut şi celălalt în groapă – proiectate şi în faţa ochilor bucureştenilor.
La premiera românească, filmul interogativ al lui Petri a avut avantajul publicului de nişă de care se bucură OWR – tineri înflăcăraţi, animale politice, luptători aspiranţi sub steagul „Cine-luptă” arborat la această ediţie, a şaptea din istoria festivalului. Ei, spre deosebire de publicul larg, sunt cei care vor avea grijă să nu râdă cu răutate când răsculaţii intervievaţi de Petri se căznesc să lege două cuvinte, şi, spre deosebire de snobii cinefili, sunt cei care nu vor strâmba din nas la imagini alergate, tremurate, salvate de editorul Gabi Basalici de la eticheta faptică, nu artistică, de „sousveillance”. O reporteriţă în plin sprint după citate, îşi irosesea şansa la primetime în dialog cu un protestatar: „Câte pietre ai aruncat până acuma?” – sala arhiplină de la MŢR râdea, şi apoi chicotea din nou când auzea porecla jandarmilor, „ciomege cu ochelari de cal”, goana după remuneraţie a „portavocilor” plătite, sau sloganele scandate mai în serios, mai de dragul rimei contagioase, „Plouă // Ninge // Noi vom învinge!”.
Oare oglinda lui Petri ne e fidelă? Oare CNN-ul a găsit în Piaţa Independeţei din Kiev acelaşi dialog absurd, parcă orchestrat de-un scenarist de geniu, între o mamă de veterinar şi un antrenor de câini? Cert e că o ţară are probleme grave atunci când din gura tinerei generaţii se rostogolesc bolovani reacţionari („Măcar înainte de ’89 se căuta redistribuţia”), iar acest film, mai degrabă o alarmă decât o cronică, pune „brr”-ul în „brânci”. Dar către ce acţiune ne îmbrânceşte?
Poate către autoaceptare, informare şi râs – pe care le-am regăsit apoi şi în alt cadru, de data asta la un eveniment live derulat peripatetic prin buricul protipendadei bucureştene. Pe la sfârşit de festival, înarmat cu o pancartă explicativă (în caz de autorităţi băgăcioase), Eugen Istodor ne-a ghidat printre străduţe sedate şi „ficţiuni hilare” legate cu umor, pe urmele corupţilor – cei prinşi şi condamnaţi, cu dosarele închise. Din P-ţa Dorobanţi spre P-ţa Victoriei, de la casa lui Năstase la palatul lui Becali, de la „Caltaboşul” la „sauna în care s-a prăbuşit un preşedinte”, turul a înaintat alene în seara călduţă parfumată primăvăratic, cu opriri dese punctate de „pastilele” jurnalistului şi răsetele noastre înfundate. „Marele circuit turistic al şpăgii”, cireaşa de pe tortul OWR, evoca, din nou pe dublul ton authoton „haz de necaz”, starea de fapt dintr-un aşa-zis stat de drept.
Acum îmi e clar ce a fost – o dezmorţire a românului după 23 de ani de înţepenire-n aşteptare – şi ce încă este – o corupţie endemică – dar încă mă zbat să mă scutur de sentimentul răscrucii fără săgeţi indicatoare.