Bună ziua!
Când spun „locuinţă colectivă”, gândul mă duce, în primul rând, la cutiile de beton din perioada ante-’89, la apartamentele mici şi întunecate, cu oameni morocănoşi, mai mult sau mai puţin integraţi în peisaj, la un oraş anost, monoton, fără identitate. Mă gândesc, inevitabil, la intrările ieftine, cu uşi stricate, care se deschid greu, scarţâie şi parcă mă împing într-un spaţiu în care nu mai ştiu sigur dacă vreau să intru. Ştiaţi că blocurile, cu tot cu uşile aferente, pot avea personalitate, pot fi frumoase şi interesante? Ştiaţi că există locuinţe colective care spun „bună ziua!”?
Dacă ar fi să căutăm o definiţie a uşii, DEX-ul este foarte clar în această privinţă: „deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea (şi ieşirea); ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tăblie mobilă de lemn sau de metal care închide sau deschide această deschizătură”. Scurt şi cuprinzător, dar parcă îi lipseşte ceva. Ce e o uşă? E doar o deschidere sau e mai mult decât atât?
O definiţie a locuinţei colective ar putea fi ceva de tipul: un ansamblu de locuinţe individuale accesate prin intermediul aceleiaşi uşi. Dacă aceasta este o definiţie valabilă, înseamnă că uşa este mai mult decât o deschidere. Este acel detaliu care vorbeşte locuitorilor despre modul în care acea clădire se vrea a fi locuită şi trecătorilor despre locuitorii săi.
De multe ori, nu apucăm să privim o clădire în ansamblul ei. Dar, de cele mai multe ori, vedem intrarea şi judecăm în consecinţă, arhitect, oameni, locuire şi oraş. Ancadrament masiv din marmură, fier forjat atent lucrat, ba chiar şi o tentă de compoziţie grafică. Dacă la câţiva zeci de centimetri mai încolo vedem şi o placă pe care este gravat numele unui arhitect, cu siguranţă avem în faţă o clădire din perioada interbelică, unică şi locuită de oameni cu un anumit statut sau venit. Apartamentele sunt generoase, cu camere de mari dimensiuni şi bine iluminate natural. Dacă fierul forjat reprezintă ornamente de inspiraţie vegetală, iar tâmplăria este din lemn, înseamnă că ne aflăm în faţa unei case de sfârşit de secol XIX. Apartamentele nu sunt întotdeauna generoase, dar au o atmosferă anume, iar despre locatari se poate spune că provin din diverse medii. Indiferent despre care dintre cele două cazuri vorbim, ele pot fi întâlnite mai cu seamă în zone mixte, cu locuinţe individuale sau instituţii din aceeaşi perioadă sau cu intervenţii contemporane punctuale. Zonele sunt liniştite şi este o atmosferă plăcută.
Odată cu anii ‘60 au venit şi ideile minimaliste, sau minimale, mai bine zis: fără decoraţii, cu materiale ieftine, actualizate cu câte un strat superficial de vopsea, scârţâind neprietenos, în cartiere ce par să se repete la nesfârşit. Pe alocuri, oamenii „cu stare” au pus termopan: alb, din plastic, cu spumă pe la colţuri şi cu interfon alături, nu mai vechi de 3 ani şi deja stricat. Dacă întoarcem privirea spre unele dintre blocurile noi, nu se poate să nu remarcăm o întoarcere spre practicile vechi şi o asemănare cu imobilele din perioada interbelică: nu spectaculoase, dar de bun-simţ. Să sperăm că acestea se vor înmulţi şi vor înlocui dormitoarele gri, pentru ca noi, locuitori ai oraşului, să ne putem simţi oameni, căci până la a fi europeni mai este cale lungă.
Am fost de curând în vizită la cineva, într-un bloc vechi, de prin anii ‘20, într-o zonă cu pretenţii din Bucureşti, cu paznic la intrare. Un bărbat trecut de prima tinereţe. Când am intrat, s-a ridicat politicos şi mi-a spus „Bună ziua!”. Tot politicos m-a întrebat şi la cine mă duc şi dacă ştiu să ajung. Nu mai fusesem niciodată. E frumos să stai într-un astfel de loc. Te simţi special. Dar dacă nu ai acest noroc, uşa pe care o deschizi atunci când intri într-un bloc nu ar trebui să spună şi ea „Bună ziua!”?