Casa Ion Mincu

Ce destinaţie mai potrivită putea primi vechea locuinţă a celui care a iniţiat deopotrivă curentul de arhitectură naţională, modernitatea arhitecturală românească şi învăţământul superior de arhitectură în România, decât sediul Ordinului Arhitecţilor? Iar când fiecare membru al organizaţiei se implică direct în revitalizarea unui astfel de monument, rezultatele nu pot fi decât notabile, având rol de exemplu nu doar pentru întreaga breaslă, ci şi pentru publicul larg.

Text: Réka Ţugui
Foto: Şerban Bonciocat

Construit în perioada 1863-1877 de către arhitectul Gaetano Burelli, la intersecţia străzilor Pitar Moş şi Verona, având o concepţie unitară, caracteristică arhitecturii rezidenţiale bucureştene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, actualul sediu al Ordinului Arhitecţilor din România se prezenta iniţial sub forma unei clădiri parter în formă de L, cu un corp principal rezervat familiei, de care se lega printr-un coridor un corp secundar de dependinţe. În 1890, Ion Mincu achiziţionează imobilul de la Burelli şi îl remodelează în mai multe etape: reamenajează interioarele, reface faţadele şi supraetajează corpul de dependinţe. Faţadele primesc cu această ocazie ancadramente noi de uşi şi ferestre, brâuri şi cornişe, modenaturi şi pilaştri, toate de factură similară cu cele utilizate la faţadele Şcolii Centrale de Fete. Deşi, în linii mari, păstrează distribuţia originală a spaţiilor interioare, Mincu redecorează toate camerele, transformându-le „încetul cu încetul în stilul atât de iubit de dânsul”. Candelabre de bronz, „scoarţe vechi şi covoare Karamanlî aşezate peste duşumelele ceruite sau aninate pe pereţi”, tablouri şi icoane pe lemn, vitralii şi oglinzi cu rame de „paltin sculptat în motive arabe”, sofale şi jilţuri, lambriuri din stejar şi tavane traversate de grinzi, mobilier din nuc şi multe alte obiecte preţioase, toate alcătuiau interiorul imaginat de Mincu pentru uzul familiei sale. După moartea arhitectului, construcţiile nu au fost modificate, dar nu au primit nici reparaţii importante. Planimetria şi circuitele funcţionale gândite de Burelli şi apoi de Mincu au fost alterate în schimb în perioada de după 1948, odată cu limitarea spaţiilor ocupate de moştenitori şi apariţia chiriaşilor.

O soartă mai bună părea să primească din nou la începutul anilor 2000, când reprezentanţi ai Ordinului Arhitecţilor din România au pornit în căutarea unui sediu, iar opţiunea lor pentru „valorificarea acestui spaţiu memorial cu o puternică amprentă arhitecturală şi culturală” a presupus nu doar un efort financiar considerabil, ci şi „o chestiune de mândrie profesională”. Casa Ion Mincu a fost cumpărată de OAR în mai multe etape, din donaţii, subscripţii şi fonduri proprii. Deşi funcţia i s-a schimbat, locuinţa fiind transformată în sediu de birouri şi spaţii deschise publicului, planimetria, împrejmuirea şi vegetaţia, toate au fost conservate şi puse în valoare. Intervenţia de restaurare s-a întins pe o perioadă foarte lungă de timp şi, contrar practicii uzuale, s-a început cu elementele decorative. Chiar la debutul lucrărilor s-au descoperit frescele originale ale casei, acoperite cu ocazia reamenajărilor lui Mincu. Decopertate, curăţate şi stabilizate după mai bine de un secol, frescele au rămas la vedere pentru a marca o etapă importantă în evoluţia materială a casei. S-au restaurat toate detaliile pictate, împreună cu lambriurile şi elementele de tâmplărie. Inclusiv mobilarea spaţiului interior respectă imaginea de altădată a casei, refăcută după fotografii din monografia lui Nicolae Petraşcu, scrisă în 1928. Singurele intervenţii ce ţin de tehnologia contemporană sunt cele legate de izolaţii, ventilaţii şi încălzire. În ceea ce priveşte zidurile, starea lor de conservare a fost destul de bună, construcţia necesitând doar reparaţii minime.

Finalizarea lucrărilor în 2012, deloc întâmplător în anul care a marcat centenarul morţii lui Mincu, a făcut posibilă redeschiderea porţilor casei arhitectului către publicul larg: clădirea nu adăposteşte doar birourile OAR, ci va găzdui o serie de expoziţii, conferinţe şi manifestări culturale, mai bine de jumătate din spaţiul generos al casei fiind destinat locuitorilor oraşului.