Casa Olimpică
Proiectul Casei Olimpice a avut de rezolvat o serie complexă de date de temă – sediul Comitetului Olimpic Român, al Federaţiei Române de Rugby (concesionarul terenului) şi Muzeul Sportului Românesc, precum şi o sumă de constrângeri dictate de sit – poziţia într-una dintre cele mai elegante intersecţii din capitală, forma triunghiulară a terenului, prezenţa grupului de pini dăruiţi statului român în perioada interbelică de către guvernul italian, toate în acelaşi timp cu găsirea unei forme puternice şi epurate care să devină reprezentativă.
Rezolvarea, spectaculoasă prin simplitate, a acestor date de pornire a constat în proiectarea unei clădiri în formă de „L”, orientată paralel cu bulevardul Kiseleff – cea mai importantă arteră din intersecţie, care se retrage însă faţă de colţul terenului, generând o agora. În acest fel se păstrează distanţa necesară faţă de poarta neoromânească menţinută la intrarea dinspre Arcul de Triumf. Piaţeta pinilor, pavată cu piatră cubică pentru a-i accentua caracterul interbelic, este definită şi protejată de curba hemiciclică a faţadei principale a muzeului care, printr-un singur gest arhitectural curat, simbolizează dinamismul, energia, elasticitatea. Tratarea diferită a celor trei faţade ale clădirii corespunde polarizării celor trei funcţiuni: faţada principală, concavă, este în întregime plină, adăpostind spaţiile iluminate zenital ale muzeului; faţada paralelă cu b-dul Kiseleff este vitrată deoarece găzduieşte spaţiile de birouri ale COSR; în timp ce parterul, parţial liber şi parţial vitrat, cuprinde birourile Federaţiei de Rugby şi circulaţiile verticale. Cele două niveluri ale muzeului sunt tratate diferit: etajul întâi este întunecos, dedicat prezentărilor şi proiecţiilor multimedia, în timp ce etajul al doilea este inundat de lumină, adăpostind obiectele valoroase care evocă succesul olimpic al sportivilor români.
Sala de conferinţe a COSR, un volum de mari dimensiuni ce necesită iluminare artificială, a fost amplasată în subteran împreună cu zonele de depozitare ale muzeului. Un café-bar este situat în vecinătatea sălii de conferinţe şi a muzeului. Cele trei accese principale aferente celor trei funcţiuni sunt orientate către piaţeta pinilor, existând în plus şi un al patrulea – o pasarelă – dinspre b-dul Kiseleff către COSR. Pasarela leagă pietonal cele două spaţii deschise – curtea plantată dinspre b-dul Kiseleff şi agora minerală, traversând clădirea la nivelul parterului.
Deşi planul Casei Olimpice pare cel al unei clădiri cu volumetrie complicată, toate unghiurile de privire dezvăluie o deosebită preocupare pentru puritatea formelor şi concizia mijloacelor de expresie. Fiecare perspectivă dezvăluie altă faţă a clădirii; principala imagine este cea a faţadei hemiciclice placate cu piatră, definind cu eleganţă golul agorei. Următoarele unghiuri interesante din punctul de vedere al forţei de expresie sunt îmbinarea între volumul concav şi cel triunghiular cu un hiatus spectaculos începând cu primul etaj, reluarea aceleiaşi teme în cazul faţadei nordice, plane, precum şi decupajul de pe timpanul lateral, care transformă faţada plină a muzeului într-o coajă subţire şi imponderabilă.
Spaţiile muzeale beneficiază de înălţimi generoase – de un nivel şi jumătate, respectiv două niveluri, fiind iluminate zenital şi mobilate minimal cu scări metalice şi parapeţi din sticlă. Suprafeţele întinse şi lipsa compartimentărilor permit actualizarea perpetuă a tipologiei de expunere, un atribut obligatoriu al spaţiilor muzeale contemporane.
Principalul gest de forţă din proiect rămâne însă spaţiul agorei. Curajul de a pune accentul pe spaţiul gol, în detrimentul celui construit, de a retrage clădirea ca un fundal pentru a respecta un element natural simbolic este dovada unei sensibilităţi de care duc lipsă multe dintre clădirile actuale. Adâncirea porticului pentru a-l transforma în muzeu exterior, protejat de intemperii, dar deschis, creşte suprafaţa curţii pietonale şi conferă accesului generozitatea necesară, fiind un veritabil spaţiu intermediar, de întâlnire, atât de valoros în arhitectura antichităţii greceşti.
Prin nenumăratele referiri la esenţa spiritului olimpic – valorizarea naturii, a spaţiilor deschise, modestia, simplitatea, forţa, respectul faţă de trecut, Casa Olimpică devine mai mult decât o clădire: un simbol a ceea ce ar trebui să redevină sportul românesc.
Situarea pe axa nord-sud a muzeelor bucureştene (Calea Victoriei şi B-dul Kiseleff), abordarea conceptuală a temei, scara şi prezenţa arhitecturală de excepţie acordă Casei Olimpice toate şansele de a deveni un landmark pentru Bucureştiul contemporan.