Casa şi complexul
S-ar crede că doar Bucureştiul cunoaşte boomul urbanistic şi noul său născut – cartierul rezidenţial. Sau că doar aici se amestecă magiunul arhitecturii. Complex de bucureşteni!
Evadările din autismul Capitalei îţi arată că există complexuri şi în alte oraşe ale patriei. Toate marile reşedinţe de judeţ dezvoltă, în zone considerate până nu demult periferice, cartiere, complexuri, zone luxoase, unde confortul e ridicat la rang de normă, unde întrecerea în dimensiuni şi indicatori sociali găseşte teren fertil şi unde, de fapt, locuirea are altă faţă. De unde se vede, până la urmă, că arhitectura, sociologia şi antropologia sunt lipite ca marca de scrisoare.
Privind, e drept, de la distanţă şi fără a avea experienţa locuirii într-o astfel de zonă, mă asaltez cu o serie de interogaţii, naive unele, grave altele, patetice din când în când. Prima e legată de intimitate. Câtă intimitate poţi avea nu doar în petecul de grădină, ci în propria casă, aflată teoretic departe de vecinătăţi, dar, vai, atât de aproape?! Ce înseamnă locuirea într-un asemenea context urban? Diferă de cea de la bloc? Ce rapoturi se nasc între o casă cu alte repere estetice şi casele construite după proiecte-tip? Ce înseamnă „înalte standarde de locuire, de lux şi de calitate” în astfel de zone? Şi mai ales, cât marketing există în toate acestea? Poate că scepticismul faţă de aceste „favele” de modă nouă are la bază o prejudecată culturală, rezultat al permanentei raportări la un oraş trecut. O plimbare agale prin centrele istorice, atât cât au mai rămas, îţi revelă, în mare măsură, aceleaşi probleme de locuire: case înghesuite, vecinătăţi stranii, faţade deosebite, gabarite diverse. Însă, ceea ce face diferenţa, ca să împrumut un slogan publicitar, este calitatea. Nu este vorba de o pledoarie pentru trecut, oraşul este, aşa cum s-a stabilit, „un organism viu”, care trebuie să crească, să se construiască, să se adapteze şi să ne semene, în definitiv. Problema ar fi, cred, ceea a „calităţii în construcţii”, care ar însemna ceva mai mult decât standardele şi specificaţiile legii cu acelaşi nume, în raport cu atotstăpânitorul factor economic.
Acest excurs a fost prilejuit de vizionarea unei case aflată la 538 de km de Bucureşti, pe o stradă privată, singura din Timişoara, dintr-un complex de locuinţe unifamiliale, proiectate de acelaşi arhitect. Pentru că ecuaţia arhitect–arhitectură–beneficiar include şi multă contabilitate, adică succes comercial, proiectele sunt în mare parte realizate în conformitate cu „noile cerinţe” ale locuirii la vilă. Printre acestea, şi-a găsit loc o casă care, după mărturisirile beneficiarului, „nu prea atrage atenţia, nu place” celor veniţi să viziteze strada. E adevărat că nu are acoperiş în mai multe ape, ţigle metalice, pereţi din cărămizi de sticlă, volume decroşate şi fragmentate, culori tari, ferestre mici, garaj închis, camere multe. Ci este, mai degrabă, o construcţie care nu denotă complexitatea căutată în zilele noastre, ci simplitatea, curăţenia desenului şi a volumului. Lotul pe care stă este unul potrivit cu dimensionarea casei, iar ceea ce a rămas neconstruit este imaginat ca o grădină, care abia peste mulţi ani va putea separa interiorul de ochii vecinătăţilor, o dată cu creşterea pomilor. Parter plus un nivel, casa cu linii drepte, ia forma unui T, care în cele două volume perpendiculare dezvoltă funcţiunile casei: living, bucătărie şi toaletă de serviciu la parter, salon, două dormitoare şi baie la etaj. Alcătuirea interioară a spaţiilor are o scară ce ilustrează cu succes sloganul după care „small is human”.
Îmbrăcată la exterior într-o haină de lemn băiţuit şi pe alocuri cu înveliş din tablă ondulată, casă deschide în extremităţile celor trei laturi lungi suprafeţe vitrate acoperite cu storuri comandate electric. Fapt care face ca lumina interiorului să fie una blândă, reflectată şi filtrată de aceste storuri care alternează umbrele, ducând volumul interior către o altă densitate. Nici umbrele exterioare pe care casa le poartă, stinse de policarbonatul terasei sau îngustate de interspaţierea scândurilor nu se constituie în altceva decât în material de lucru pentru arhitectură.