Casa Vintilă Brătianu

În centrul capitalei, în imediata vecinătate a Parcului Ioanid, pe strada Aurel Vlaicu se ascunde o bijuterie a arhitecturii de început de secol, concepută de cunoscutul arhitect Petre Antonescu pentru a servi drept locuinţă unuia dintre fiii lui I. C. Brătianu. Naţionalizată în anii comunismului, transformată ulterior în sediu al Ambasadei SUA, ocazie cu care a suferit numeroase intervenţii datorate în principal nor­me­lor de securitate ale noii funcţiuni, casa a fost recuperată după Re­voluţie şi restaurată cu mare grijă pentru detalii, în perioada 2012-2014.

Text: Cristina Woinaroski, Reka Țugui
Foto: Şerban Bonciocat

În perioada 1909-1910, timp în care Vintilă Brătianu era primarul capitalei, serviciul teh­nic al primăriei concepea şi realiza Lotizarea şi Parcul Ioanid. După terminarea mandatului de primar, între anii 1911-1912, V. Brătia­nu va cumpăra ultima parcelă din această lotizare, în suprafaţă de 2 320 mp, urmând ca pe data de 28 februarie 1912, să solicite autorizaţia de construire pentru ridicarea unui corp de locuinţe cu dependinţe, după planurile arhitectului familiei Brătianu, Petre Antonescu. Autor al casei Ionel I.C. Brătianu din str. Biserica Amzei nr. 5-7, astăzi Funda­ţia Brătianu, al casei Dinu I.C. Brătianu din Calea Dorobanţilor nr. 16 şi al renovării şi extinderii conacului familiei de la Florica, Ştefăneşti, în perioada 1905-1912, P. Anto­nescu a devenit preferatul Brătienilor probabil datorită „pasiunii comune pentru promo­varea tradiţiei naţionale. Faptul că membrii familiei au optat pentru stilul neoromânesc – în varianta preţioasă şi oficializată, protocolară a lui Petre Antonescu – la majo­ritatea construcţiilor lor, corespunde întru totul viziunii lor politice.”(1)

Unul dintre momentele cele mai importante din istoria casei a fost cu siguranţă data de 4 august, când în biroul lui Vintilă Brătianu s-a stabilit în secret momentul intrării României în Primul Război Mondial şi s-a semnat Convenţia între ţara noastră şi cele patru mari puteri: Franţa, Anglia, Italia şi Rusia. (2)

Un altul, de data aceasta cu efecte semnificative asupra clădirii, a fost anul 1950, când vila a fost naţionalizată, pentru ca în anii ’70 să fie închiriată de către statul român Ambasadei Americane. Recuperată şi vândută de moştenitori după Revoluţie, în 2012, când se împlineau 100 de ani de la punerea pietrei de temelie, se deschidea şantierul pentru restaurarea clădirii.

Construită în stil neoromânesc, vila este inspirată din arhitectura culelor olteneşti, ale căror semne sunt vizibile prin volumetrie, acoperişul înalt şi logia de la primul etaj, amplasată imediat sub cornişă, având coloane scunde şi o înălţime redusă în raport cu plinul peretului. Interiorul păstrează tipologia locuinţelor aristocrate eclectice, în care holul central, dominat de o scară impunătoare este înconjurat la parter de spaţiile de reprezentare, salonul, sufrageria, biroul şi biblioteca, iar la etaj de dormitoare şi băi. În prelungirea corpului principal al locuinţei se află zona de servicii, cu bucă­tărie, oficiu, spaţii pentru depozitare etc.

Deşi nu s-a bucurat de cea mai bună întreţinere, iar unele detalii au fost alterate de-a lungul timpului, o mare parte din substanţa originală a putut fi recuperată, proiectul de restaurare urmărind cu fiecare pas repunerea în valoare a spaţiilor interioare şi a faţadelor. Lucrările la faţade au avut ca prioritate îndepărtarea multiplelor straturi de vopsea lavabilă de pe soclul din similipiatră şi piatră de Ruşchiţa, de pe ancadramentele şi glafurile ferestrelor, precum şi de pe brâul în torsadă care decorează faţada de nord. Cu această ocazie s-a descoperit că cele două coloane de la intrare, cu capiteluri compozite au fost sculptate integral din blocuri masive de piatră naturală. Aco­perişul care mai păstra învelitoarea din ţiglă solzi, smălţuită în nuanţe de brun şi verde, tipică pentru casele lui Petre Antonescu, a fost revizuit, pe corpul principal remontându-se ţigla originală.

În ceea ce priveşte interioarele, câteva uşi din lemn sculptat, unele prevăzute cu ochiuri de sticlă decorativă, o parte din lambriurile din stejar băiţuit, plafonul casetat din lemn din holul principal, cel cu furnir preţios din bibliotecă, cel cu profilaturi din stuc din salon şi bolta cilindrică din sufragerie sunt doar câteva dintre elementele cu ajutorul cărora a putut fi recompusă imaginea iniţială. La toate acestea putem adăuga mozaicul din marmură cu motive populare din vestibul, parchetul din stejar cu intarsii de nuc din salon şi pardoseala din pişcoţi de gresie albi şi negri care s-a descoperit sub mocheta şi linoleumul din corpul secundar. Şi poate cea mai plăcută surpriză a fost păstrarea mobi­lierului original din sufragerie împreună cu biblioteca lui Vintilă Brătianu.

Lucrările de restaurare efectuate la interior au inclus o întreagă serie de operaţiuni: reintegrarea cromatică şi refacerea mai multor elemente decorative din salon, repararea şi restaurarea detaliilor din lemn şi a mobilierului, raşchetarea parchetului şi curăţarea şi ceruirea pardoselilor din piatră sau gresie. Mai mult, acolo unde s-au pierdut detalii importante, s-a încercat reface­rea lor după modele originale. Este vorba în primul rând de refacerea după modele găsite a mai multor uşi interi­oare şi exterioare, a unor zone de lambriu din hol şi bibliotecă, a unor măşti de radiatoare şi a unor piese de mobilier în bibliotecă. Rezultatul este un interior coerent şi armonios, în care atmosfera creată în urmă cu un secol de Petre Antonescu şi-a reintrat în drepturi.

(1) Nemţeanu, Ruxandra, „O locuinţă aristocrată în stil neoromânesc”, în Monumentul, nr. IX.

(2) Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, Editura Humanitas, Bucureşti 1992.