Centre istorice: Câmpulung

Câmpulungul de Muscel: un oraş discret. Şi cochet, ca o floare la rever. Într-o vale îngustă şi lungă – de unde şi numele –, oferit Râului Târgului care îl străbate în lung, străjuit de culmile Iezer, Măţău şi Mateiaş, nu e de mirare că primul lucru pe care îl remarci când ajungi aici este aerul curat.

Text: Mădălina Mirea
Foto: Bruno Andreşoiu, Şerban Bonciocat

Două ore distanţă de zgomotoasa capitală funcţionează ca un perfect izolator fonic. Cum urci, pe drumul dinspre gară, până sus, spre Primărie, şi mai sus, spre nord, în zona nou-construită, eşti plăcut surprins la fiecare pas. Străzi înguste sau largi, cu capăt de perspectivă depărtat, riverane firului lung şi netors al bulevardului Negru Vodă, îţi oferă privirii prea multe case frumoase strânse la un loc şi foarte multe biserici. E un oraş unde ţi-ai dori să trăieşti. Dar să începem cu începutul.

Despre Câmpulung cei mai mulţi dintre noi ştim că a fost prima capitală a Ţării Româneşti, stabilită aici de către Basarab I, după victoria din bătălia de la Posada, din 1330. Mai ştim şi că aici s-a scris primul document în limba română, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, cel cu delaţiunea. Dar câţi dintre noi am învăţat la şcoală că aici s-au născut Pârvu Mutu Zugravul sau Theodor Aman?

Cronicile despre Ţara Românească pun întemeierea aşezării pe seama „descălecatului” lui Negru Vodă, care ar fi venit din Transilvania, cu obşte mare, şi ar fi zidit măreaţă biserică la Câmpulung, în 1290. Însă istorici de talia lui Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul sau P.P. Panaitescu susţin că această teorie e pură invenţie de cronicar, că aici ar fi fost deja o comunitate puternică şi că drumul a creat statul (1). Un lucru e cert: Câmpulungul exista deja la jumătatea secolului al XIII-lea. Punct nodal, aflat la confluenţa marilor drumuri europene, micul târg a cunoscut de foarte timpuriu negoţul de tranzit. Vlaicu Vodă, (despre care ştim că se certa aprig cu Doamna Clara, în cartea de română), cu doar un an înainte să mute capitala la Curtea de Argeş, a dat, la 1368, primul hrisov, în care spune că negustorii sibieni şi braşoveni au voie să facă negoţ în Ţara Românească, până la Brăila. Iar la Câmpulung era vamă. Iată, deci, premisele prosperităţii acestei frumoase aşezări. Pe lângă dreptul de vamă pe care îl aveau câmpulungenii, să păstreze, adică, o mică parte din toate bunurile care îl tranzitau, pentru folosul obştesc, localnicii erau scutiţi de vama de pâine şi „orăşanii ori den ce vor vinde să nu dea vamă” (…) „Iar cine nu va întări mila oraşului (dintre conducători – n.n.) să fie proclet şi anatema”. Aşa stă scris pe crucile din piatra luată de la cariera din apropiere, de la Albeşti, presărate peste tot prin oraş. Elemente insolite de arhitectură urbană, aceste cruci, se regăsesc şi azi, hrisoave în piatră, la propriu. Drumul neguţătorilor, dinspre şi înspre Ţara Românească, cu multe răscruci, era lung şi anevoios şi se spune că la răscruci eşti ispitit de diavol să o iei pe un drum greşit, dar dacă îţi aduci aminte să-ţi faci cruce, atunci puterea răului e zădărnicită. Cu timpul, crucile au căpătat un rol important în viaţa comunităţii. Aici erau aduşi să depună jurământul cei ce aveau să conducă şi să-i judece pe câmpulungeni, căci era lege ca niciun localnic să nu fie judecat în altă parte, ci la Câmpulung. De câte ori se va fi fost auzit aici întrebarea preotului către comunitate, cu privire la cel adus: „Vrednic este?” şi răspunsul în cor, de trei ori, al comunităţii: „Vrednic este!”, după care judele era uns cu mir, după rânduială.

De la 1300 datează prima inscripţie în limba latină, pe piatra tombală a comitelui sas Laurencius de Longo Campo, care se află şi azi la Bărăţia. Aşadar, a fost o vreme (secolele XVIII–XIX) când a existat aici o comunitate catolică, destul de puternică încât să-şi permită construirea unei biserici. Este vorba despre meşteri pietrari, veniţi din Italia, al căror fin meşteşug se regăseşte la tot pasul, pe faţadele dantelate ale caselor boiereşti, cum astăzi nu se mai fac.

Anul 1831, aduce şi pentru Câmpulung, odată cu Regulamentul organic, alinierea străzilor, plantarea copacilor, apă curentă, electricitate, iar ţesutul urban devine unul coerent(2), deşi dezvoltat organic, pe vechea tramă a târgului, care aduna puhoi de lume la Sfântul Ilie. Carol I ar fi vrut să pună să se construiască Peleşul aici. Din materialele pe care le adusese, donate obştei, s-a ridicat Colegiul Pedagogic Carol I. Din aceaşi epocă (sfârşitul secolului al XIX-lea), datează şi Colegiul Naţional Dinicu Golescu. Vom vorbi despre acestea mai pe larg, în numărul dedicat arhitecturii civile.

Ceea ce noi numim azi turismul de weekend nu a fost inventat acum un deceniu. Lumea bună bucureşteană, dar nu numai, îl practica în mod constant, încă de la începutul secolului trecut. Cărţi poştale ilustrate(3) erau trimise de la băi, de către domniţele şi conaşii care se înghesuiau aproape umăr la umăr pe bulevardul central, încât erau nevoiţi să rostească frecvent şi graseiat, la tot pasul: pardon. Şi aşa i-a rămas numele. Grădina publică, amenajată cu mult gust, avea un singur cusur: prea puţine bănci. Încât şi aici numele de azi (Merci) se auzea des, căci regulile politeţii cereau să cedezi locul unui om mai în vârstă. Băile Kretzulescu constituiau un alt pol de atracţie pentru turiştii, care, treptat, după multe weekenduri prelungite petrecute în staţiunea balneo-climaterică, îşi construiau aici case de vacanţă sau, după caz, se mutau de tot. Până anul trecut, când s-a prăpădit, niciun trecător prin oraş nu rata întâlnirea cu pălărierul Măgeanu, pe care Tudor Muşatescu l-a nemurit în piesa „Titanic Vals”. El povestea cu mult haz mici întâmplări, cu mândria care caracterizează fiecare câmpulungean.

Anii de după război au cruţat ca prin minune centrul urbei de amplele sistematizări de care au avut parte mai toate oraşele. Se pare că este singurul scăpat nevătămat din Ţara Românească. Astfel încât conservatorii săi locuitori se pot bucura şi azi de un spaţiu urban de calitate, cel puţin în centrul istoric, clasat în întregime în patrimoniu(4). Pe viitor, arhitecţii locali îşi propun să redea oraşul circuitului turistic, se fac planuri şi propuneri îndrăzneţe, dar bine argumentate şi dacă s-a reuşit să se obţină „de la centru” ca trenul Săgeata Albastră să oprească în Câmpulung, poate că nu peste mulţi ani vom merge din nou la Băile Kretzulescu.

Am cunoscut o mână de oameni inimoşi la Câmpulung(5). Buni cunoscători ai istoriei locale, preocupaţi îndeaproape de soarta oraşului, gata în orice moment să-ţi arate de ce este atât de special acest loc, mi-au dat toate materialele de care dispuneau, ca să pot scrie ce citiţi acum. Pentru a căror generozitate se cuvine să mulţumesc.

Despre bisericile multe şi vechi, dar şi despre frumoasele case însorite, cu pridvorul închis, cu perspective largi, multe conservate precar, altele cu infiltraţii, sau cărora li se vede armătura, despre vilele cu vederi panoramate, prea costisitoare pentru a putea fi restaurate de cei ce le-au recâştigat, sau despre inserţiile noului, pe cât de puţine, pe atât de abrupte, vom vorbi în numerele ce urmează. Aşa se vede oraşul prin ochii unui călător, care îşi promite, inevitabil, cu fiecare plecare, că va reveni.

1. Trâmbaciu, Ştefan: „Descălecatul” lui Negru Vodă, viaţa primei reşedinţe a Ţării Româneşti, în: Radiografia Câmpulungului, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008, p.18-19
2. Oprescu Jinga, Carmen: Istorie şi arhitectură, în: Radiografia Câmpulungului, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008, p.37
3. Chiţa, Gheorghe – Câmpulung şi judeţul Muşcel – Monografie ilustrată, ediţia a III-a, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2007, pusă la dispoziţie cu generozitate de autor, împreună cu imaginea scanată a întregii sale colecţii de cărţi poştale ilustrate din Câmpulung.
4. Coşa, Anca – Gânduri de arhitect, în: Radiografia Câmpulungului, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008, p.73
5. Arh. Anca Coşa., arh. Adrian Coşa, ing. Gh. Chiţa, dr. Mihai Diaconescu, ing. peisagist Nicolas Triboi, arh. urbanist Roxana Triboi