Château Jidvei
Dacă în România cu siguranţă toată lumea a auzit de Jidvei (şi asta nu neapărat din cauză că am fi un popor de alcoolici, ci că brand-ul e uriaş), cred că prea puţini vor fi auzit de Cetatea de Baltă. Pentru cei care doar au auzit şi au impresia că e vorba de o cetate pe vreo apă, dar şi pentru cei care n-au auzit defel, mă văd obligat să precizez că e vorba de o localitate între Blaj şi Târnăveni, pe malul Târnavei Mici. Bun, şi care-i legătura cu Jidveiul de la început?, întreba-se-vor pe bună dreptate spiritele critice şi deci atente la mersul lumii.
Ca să depăşim aparenta incoerenţă a introducerii, vă voi spune că satul Cetatea de Baltă se află foarte aproape de Jidvei şi depinde economic într-o mare măsură de brand-ul cu acelaşi nume. Castelul Bethlen-Haller, cumpărat de la descendenţii grofului Haller de familia Necşulescu, proprietarii Jidveiului, se găseşte taman în Cetatea de Baltă, care îşi datorează însă numele unei fortificaţii aflate astăzi în stadiul de ruină. Castelul, căci despre el este totuşi vorba în articolul nostru, a fost construit spre sfârşitul secolului la XVI-lea, mai exact pe la 1560, după cum susţine d-na Irina Incze, custodele în exerciţiu, de cancelarul Transilvaniei Bethlen Micloş drept castel de vânătoare.
Prin urmare, deşi forma lui ar putea sugera un castel cu rol de apărare, în fapt el a fost conceput numai pentru agrement, iar şanţul care îl înconjoară nu a fost niciodată plin cu apă. De altfel, dimensiunile sale reduse nu ar fi putut constitui o piedică decât pentru eventuali năvălitori foarte mici sau hidrofobi. De evidentă influenţă renascentistă, castelul este de plan rectangular cu patru turnuri de colţ circulare şi unul octogonal semiangajat situat pe latura de nord vest şi adăpostind o scară elicoidală din lemn, exemplar rarisim şi foarte bine conservat. Sub scară se găseşte o uşă ce închide un tunel subteran despre care se spune că ar face legătura cu castelul de la Sânmiclăuş, aflat şi pe vremea grofilor şi iobagilor, dar şi acum în posesia aceleiaşi familii (cândva Haller, acum Necşulescu).
Având însă în vedere că respectivul tunel ar trebui să traverseze, subteran, Târnava, eu, unul, mă cam îndoiesc, dar cine ştie… Scara principală împreună cu terasa de la etajul al doilea au fost adăugate în secolul al XVIII-lea (1770) şi acest lucru este uşor de observat atât la nivelul faţadei principale şi al acoperişului, cât şi al portalului din piatră rămas în interior, dar păstrând încă scripetele de ridicare a porţii originare. Istoria reşedinţei de vânătoare a grofilor pare a fi una aventuroasă, cu mulţi proprietari, fiind, se spune, chiar şi pierdut la cărţi la un moment dat, cert este că naţionalizarea îl găseşte, în 1948, în posesia familiei Haller.
Ajuns în sfârşit în proprietatea poporului, castelul împlineşte diferite funcţii, sfârşind prin a fi secţia de şampanizare (termen utilizat în mod abuziv şi ilegal de puterea socialistă) a I.A.S. Jidvei. Evident, utilizarea sa drept anexă industrială de către oamenii muncii a dus la distrugerea temeinică a construcţiei, din care în momentul retrocedării nu mai rămăsese mare lucru în afară de ziduri şi acoperiş.
Cumpărat de două ori de familia Necşulescu – o dată de la Stat împreună cu activele Jidvei şi a doua oară de la familia Haller după retrocedare – castelul intră în restaurare după 2000, pentru a deveni astăzi un mini-hotel cu circuit închis, destinat exclusiv oaspeţilor domeniului Jidvei. Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, dar numai cu invitaţie şi programare! Astăzi, castelul are utilizabile numai trei niveluri din cele patru: subsolul, parterul şi etajul al doilea. La catul cel mai de jos, de sub pământ, ce va fi fost folosit pe vremuri drept cuhnie şi spaţii de preparare pentru ospeţele grofilor, se ajunge şi astăzi pe scara de la 1560, din bârne masive de stejar.
Zidurile masive din cărămidă şi piatră compun decorul ideal pentru o sală de degustări ce poate acomoda până la 60 de oameni. Parterul, cu spaţii boltite pe grinzi de metal ce vor fi înlocuit cândva prin secolele din urmă foarte probabile tavane din lemn (sculptat sau pictat?). În holul de intrare, pe lângă portalul din piatră al intrării originare, şi câteva decoruri cu aromă istorică, ne putem ostoi fantasmele heraldice cu blazonul în piatră al familiei Bethlen, decorat cu un şarpe cu coroană, ţinând în gură un măr cu cruce. Pe aceeaşi piatră, alături de acesta se găseşte un alt blazon cu un cap de om purtând fes. Interpretarea pe care noi am primit-o de la d-na Irina Incze spune că e vorba de un singur blazon, şarpele reprezentând înţelepciunea, coroana gradul de nobleţe, mărul proprietatea rotundă şi indivizibilă, crucea confesiunea creştină şi capul o efigie de iobag, semn al unei presupuse griji a grofului pentru propria forţă de muncă. O altă interpretare ar fi că e vorba de fapt de un blazon comun, de alianţă, între familia Bethlen şi familia soţiei contelui Micloş Bethlen, Csáky de Körösszegh et Adorján, care avea drept blazon un cap tăiat de tătar (cf. ist. Irina Leca), iar după alţii, şarpele cu măr în gură ar fi de fapt un soi de balaur, ucis fondator de descălecătorii familiei Bethlen pe meleaguri transilvane prin înecare cu un măr aruncat magistral.
Dumneavoastră alegeţi ce variantă vă convine, sau mai studiaţi. În rest, parterul serveşte de placă turnantă pentru celelalte niveluri, subsolul despre care am povestit şi, deocamdată numai, etajul al doilea (primul nefiind încă terminat). La etajul al doilea se poate ajunge fie pe scara principală, de găsit în frontispiciul baroc adăugat castelului în secolul al XVIII-lea, fie pe cea elicoidală din lemn, cu trepte monoxile sculptate magistral în bârne solide de stejar. Pereţii circulari sunt decoraţi cu ceasuri de perete, de forme, epoci şi dimensiuni diverse, colecţie devenită tradiţie aniversară pentru Claudiu Necşulescu. Etajul al doilea adăposteşte patru camere atât de dimensiuni princiare, cât şi circulare căci amplasate în turnurile de colţ şi amenajate într-o binevenită diversitate cromatică. Ele sunt completate de alte camere cu funcţiuni diverse, camera de vânătoare cu trofee şi blănuri fiind cu siguranţă cea mai spectaculoasă. Restaurarea este una minuţioasă şi delicată, materialele şi elementele inevitabil noi căutând să respire o atmosferă pe cât posibil medievală.
Picturile murale, chiuvetele din cupru sau ceramică pictată, parchetul ce reproduce ad literam modelul şi materialul original, mobilierul de epocă restaurat sunt numai câteva dintre elementele folosite cu bun-simţ de arhitecţi şi restauratori. Castelul este astăzi înconjurat de un adevărat parc, ce coboară în pante nu neapărat line către malul Târnavei Mici. Domeniul este mărginit la sud de vechile atenanse şi grajduri, transformate în camere de oaspeţi, anexe şi bucătării. O terasă ritmată de glicine ce se caţără pe stâlpii acoperişului îşi deschide perspectiva către satul Cetatea de Baltă, tolănit la poalele dealului pe care se găseşte castelul şi mai departe către dealurile în verde îmblănite de viile Jidveiului. De-acolo de sus, un vag sentiment nobiliar te cuprinde irepresibil, mai ales că trama străzilor satului şi multe dintre casele foştilor iobagi vor fi rămas nechimbate. Slavă domnului că vinurile de Jidvei sunt şi ele acolo să te aducă cu picioarele pe pământ. Sau poate nu chiar…