Chile. Muzeul Memoriei şi al Drepturilor Omului
În cadrul sărbătoririi bicentenarului republicii Chile, guvernul a organizat, în 2007, un concurs internaţional de arhitectură pentru proiectarea unui muzeu dedicat comemorării victimelor regimului militar dintre 1973 şi 1990, perioadă în care drepturile omului au fost încălcate în mod repetat. Principalul obiectiv al noii clădiri este de a recupera şi cultiva memoria ţării din primii ani ai dictaturii, când cetăţenii au început să adune şi să ascundă documente, fotografii şi obiecte, acum bine păstrate în cadrul muzeului. În acelaşi timp, noua instituţie intenţionează să le redea demnitatea victimelor şi familiilor acestora, încurajând reflecţia şi discuţiile asupra importanţei respectului şi toleranţei, pentru a evita acelaşi tip de acţiuni pe viitor. Expunerea a fost organizată în aşa fel încât, dincolo de a prezenta istoria celor 17 ani de dictatură, să le ofere resurse şi servicii de consultanţă cercetătorilor din domeniul drepturilor omului, generând şi integrând reţele de cunoaştere şi cooperare între instituţii din întreaga lume.
Competiţia de arhitectură a fost câştigată de echipa Estudio America, un tânăr birou din Sao Paulo care a fost înfiinţat de doi arhitecţi din Brazilia şi unul din Chile, special pentru a participa la competiţie. Încă de la înfiinţare, ei au realizat mai multe tipuri de proiecte şi au câştigat o serie de concursuri, lucrând în cadrul a două birouri, unul în Sao Paulo şi celălalt în Santiago de Chile.
Proiectul lor a fost desemnat câştigător datorită simplităţii sale la nivel formal şi conceptual şi abordării coerente a sitului, ultima fiind una dintre condiţiile impuse în mod deosebit de către organizatorii competiţiei. Muzeul este situat în Barrio Matucana, un cartier în plină dezvoltare din cadrul oraşului Santiago de Chile, din ce în ce mai popular datorită revitalizării urbane realizate prin constituirea unei oferte culturale extensive, constând în muzee, galerii şi centre de artă. Abordarea strategică asupra acestei zone a oraşului se bazează pe un circuit cultural care aduce laolaltă toate instituţiile de acest tip într-o reţea comună, invitându-i pe localnici şi turişti să folosească spaţiul public, profitând atât de oferta culturală, cât şi de cea gastronomică şi de relaxare pusă la dispoziţie de cartierele vecine.
Clădirea propriu-zisă a muzeului a fost proiectată conform schemei caracteristice de goluri şi plinuri a planificării urbane tip „damero”, întâlnită în oraşele ridicate după înlăturarea ocupaţiei spaniole, spaţiul public fiind înţeles ca ne-construit, dar păstrând posibilitatea dezvoltării prin amenjarea de noi „teritorii” urbane, ca o formă de compromis care păstrează în vedere diversitatea populaţiei şi nevoia de a constitui spaţii democratice. Proiectul propus include o piaţă deschisă, în armonie cu istoria oraşului, pe care o încorporează, contribuind la transformarea ei. Astfel, Muzeul Memoriei nu este un monument izolat, distant sau lipsit de responsabilitate faţă de oameni şi oraş. Din contră, este un element aflat într-un compromis direct cu delimitarea şi caracteristicile noului spaţiu public din cadrul oraşului Santiago.
Conform autorilor proiectului, structura Muzeului se desfăşoară pe două direcţii: „Grinda Expoziţională” şi „Baza”. Prima, situată pe o platformă înălţată, întruchipează istoria, cunoaşterea, cultivarea memoriei şi este deschisă la ambele capete, ca un spaţiu care lasă viaţa să curgă natural. Cealaltă – Baza – pare să fie adâncă asemenea unei mine, aici găsindu-se birourile, spaţiile destinate producţiei şi inovaţiei, sălile de conferinţe, pe scurt, tot ceea ce ţine de cunoaşterea ţării şi a oraşului. Raza reprezintă, astfel, spaţiul muzeografic, iar Baza, pe cel muzeistic, fiind un loc dedicat studiului şi colaborării.
Structura grinzii expoziţionale se prezintă într-un mod cu totul unic; fără nicio concesie, ea reprezintă dovada păstrării memoriei. Astfel, ea apare sub forma unui tunel realizat din mai multe piese de metal. Platforma pe care acesta este situat se sprijină pe patru stâlpi, care fac parte şi din sistemele de circulaţie verticală amplasate de fiecare parte. De-a lungul acestei întinderi deschise, casetele de expunere translucide, protejate prin păstrarea unei distanţe între ele şi marginile laterale, asigură iluminarea optimă a muzeului.
Elementul material este desăvârşit prin introducerea de componente care simbolizează produsele naturale ale teritoriului chilian. Podeaua de lemn contrastează cu tonurile puternice ale plafoanelor şi pereţilor de sticlă, dispuşi în aşa fel încât grinzile interne, din oţel Vierendeel, rămân vizibile. Fiecare parte a spaţiului de expunere atrage atenţia asupra relaţiei cu oraşul, deschizând două perspective diferite asupra zonei înconjurătoare. În cadrul suprafeţelor exterioare, cuprul şi cărbunele marchează istoria mineritului în Chile, simbolizând economia, munca manuală şi stilul de viaţă tradiţional. Structura Muzeului se aseamănă cu un cristal având în structura sa grinzi de oţel, care conţin carbonul atât de necesar existenţei oamenilor şi naturii. În mod simbolic, carbonul întruchipează actul de înregistrare şi „conservare” a istoriei. El păstrează, de asemenea, memoria a ceea ce ar fi putut să fie.
Lumina naturală acţionează în moduri diferite, dând formă mai multor posibilităţi în cadrul aceluiaşi interior, trasând şi aducând la viaţă noi spaţii de-a lungul unei traiectorii de efecte mereu neaşteptate. Ea este reflectată de rampă şi de curtea interioară, numită „Plaza de la Memoria”, iluminând clădirea şi baza ei pe cale indirectă.
Pe scurt, Muzeul este un spaţiu cultural proiectat nu numai în scopul reconcilierii şi coeziunii sociale în cadrul statului Chile, ci şi pentru a întruchipa inerenta regenerare urbană a zonei Poniente din capitala Santiago.
