Conace părăsite
Îndeobşte de evitat discursul patetic şi pătimaş, întrucât este unul neconstructiv, e cumva greu de ocolit când se încearcă ilustrarea unor perioade istorice cu ce au ele mai notabil. Vizitarea fotografiilor, a diverselor însemnări şi studii din diferite perioade despre multe dintre aceste monumente vădeşte în primul rând evoluţia degradării, încât un vast studiu despre distrugere, jaf şi, deopotrivă, ignoranţă poate fi scris cu destulă uşurinţă.
După cum voia sorţii şi a oamenilor s-a îndurat, din secolul al XVII-lea au mai rămas încă în picioare conace, într-o stare mai bună sau precară. La Coţofenii din Dos, pe drumul dintre Filiaşi şi Craiova, în satul colonizat de familii rrome, în spatele unei curţi năpădite de buruieni şi încrengături de pomi, se află conacul construit la 1653 probabil de marele spătar Mihai Coţofeanu. Data construcţiei era plasată într-o inscripţie aflată pe unul dintre zidurile foişorului ce dă spre lunca Jiului. Locuit până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, conacul e de multă vreme în părăsire, în compania altuia dintr-un veac mai apropiat. Una dintre puţinele locuinţe de epocă păstrate întregi, poate doar Hereştiul să fi ajuns la noi într-o stare mai bună, nu a suferit transformări substanţiale în timp. Cu un plan aproape pătrat, deasupra unei pivniţe semiîngropate dispusă transversal şi boltită în semicilindru întărit cu 5 arce dublouri se ridică un parter înalt. Accesul în pivniţă se face printr-un gârlici flancat de o încăpere acoperită cu o boltă mănăstirească şi de un beci mic boltit în leagăn, ambele cu intrarea direct din curte. Prin foişorul de nord, sub care e amplasat gârliciul, se deschidea intrarea principală în casă. Iniţial, acesta avea arcade în plin cintru pe fiecare latură, ulterior arcade trilobate, precum cel de-al doilea foişor adăugat la puţin timp pe latura sudică. Coloanele de zidărie erau realizate din cărămidă special profilată, aşezate pe o bază înaltă din cărămidă. În secolul al XVIII-lea, a fost construit un sacnasiu independent la est. Planul parterului are un tip de împărţire a spaţiului nespecific secolului al XVII-lea, aşa cum este nivelul pivniţei şi al încăperilor cu acces direct din curte. Dubla simetrie, rezultat al plasării camerelor în funcţie de două coridoare perpendiculare, e mai degrabă proprie celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Astfel, sunt dispuse cele 4 încăperi ale parterului, la cea de-a cincea cameră aflată în sacnasiu se accedea printr-un mic culoar. Acest culoar secundar conducea către o umblătoare, înlocuită la începutul secolului al XIX-lea cu un mic balcon de lemn, moment în care se adaugă o nouă anexă sanitară. Sistemul de boltire cu lunete al camerelor este frecvent încă dinainte de mijlocul secolului al XVII-lea, dar se presupune că este rezultatul unor refaceri de la mijlocul celui următor. Transformări a suferit şi traseul ferestrelor, iniţial având un arc în mâner de coş. Se păstrează o singură fereastră de acest fel la parter.
Conacul trebuie să fi fost înconjurat de o incintă din cărămidă şi trebuie să fi avut şi acareturi. Nimic din toate acestea nu se mai vede. Îngropat în ierburi şi arbuşti, spoliat de duşumele şi de cărămizile care au putut fi extrase, împuns în ziduri în căutarea comorilor ascunse ale boierului, conacul priveşte de pe dealul Botu Mare, într-o linişte tulburată doar de cânii ce îl păzesc, la lunca mănoasă a Jiului şi la negurile ce se ridică.
Mare vistier între 1660 şi 1664, căsătorit cu fiica postelnicului Constantin Cantacuzino, Pană Filipescu înălţa, poate chiar în această perioadă, conacul său de la Filipeştii de Pădure. De plan obişnuit, dreptunghiular, casa are un nivel locuibil deasupra unor beciuri spaţioase cu stâlpi centrali şi bolţi de intersecţie asemănătoare celor de la Goleşti. Nivelul este completat de alte două încăperi în anfiladă. Foişorul adăposteşte o ascunzătoare în care se intra cu o scară din gârliciul beciului. Partiul interiorului este ceva mai complex decât la alte reşedinţe cantacuzine din preajmă, dar cu aceleaşi elemente: două coridoare perpendiculare, sală de primire plasată în faţa foişorului, încăperi boltite cu lunete aşezate pe mici console şi loggia care dă spre grădină şi lunca Prahovei. Decoraţia faţadelor cu mici arcaturi sub cornişă peste care se suprapune o friză de cărămizi dispuse în fierăstrău o individualizează faţă de conacele contemporane. În anii ‘70 s-a încercat restaurarea conacului Filipeştilor, dar lucrările s-au încheiat brusc după doi ani, beciul continuând să fie un bun depozit pentru cartofii CAP-ului din apropiere.
Orice curs sau povestire despre epoca brâncovenească nu uită să îţi menţioneze de „prea iscusitele şi frumoasele case” ale Prinţului de Aur, aşa cum era numit Brâncoveanu la Înalta Poartă. Aflăm cu îndestulată precizie anii în care au fost ridicate de la pământ, ispravnicii care le-au urmărit, talerii pe care mâna largă a prinţului îi lăsa să curgă întru edificare, podoabele şi dichisele care le făceau atât de vestite, dar simpla vizită la aceste monumente care alimentează orgoliul naţional, te pune în faţa unei dileme: chiar acestea sunt monumentele despre care ni se povesteşte încă de mici?
Mogoşoaia, prima reşedinţă domnească numită în inscripţie „palat”, e singura curte a Brâncoveanului care în anii de pe urmă a reuşit să nu îngroaşe rândurile ruinelor. Deşi parte a aceluiaşi program intitulat „Palate brâncoveneşti la porţile Bucureştiului”, reşedinţa de la Potlogi, în ciuda unor proiecte iniţiate şi abandonate în fişetele ministerului, mărturiseşte aceeaşi vocaţie a distrugerii, nu de modă nouă, dar care potenţează farmecul irezistibil al brandului de ţară.
La 1698, când lucrările stăteau să se isprăvească, deasupra uşii de intrare în prima reşedinţă brâncovenească, era aşezată următoarea pisanie: „Aceste case din temelia lor sunt înălţate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod fiului său Constantin Brâncoveanul, începându-le şi sfârşindu-le la leat 7206 (1698) şi la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul”. Era locul unde domnitorului îi plăcea să poposească întru odihnă şi petrecere în drumul spre Târgovişte sau Craiova, unde află vestea mazilirii din scaunul Moldovei a lui Antioh Cantemir sau a păcii de pe Prut dintre marele vizir şi Petru cel Mare şi totodată ultimul loc pe unde trece înainte de nemaiîntoarcerea de la Stambul.
Faţă de forma neregulată şi închisă a curţilor boiereşti anterioare, cea amplă de la Potlogi era închisă doar pe trei laturi, cea de-a patra fiind deschisă unui heleşteu. O altă incintă adăpostea grădina, iar dincolo de zidurile curţii principale se afla biserica Sf. Dumitru ridicată cu 16 ani mai devreme, probabil odată cu vechile case din care au mai rămas doar pivniţele. Anexele au fost ordonate simetric pe latura care adăpostea intrarea, în centru dominând impozanta reşedinţă. Planul simplu rectangular asigura o eficientă funcţionare interioară prin dublul tract şi dispunerea încăperilor în jurul unei săli centrale. Intrarea, înaintea căreia boierii de altădată „îşi scoteau ghetele punându-şi în picioare papuci” (Del Chiaro), se făcea prin foişorul cu scară de piatră amplasat pe sud. Faţă de sala prelungă ordonatoare, cele trei camere din dreapta cu acces direct din curte prin scara de lemn, par să fi fost apartamentul doamnei. Opus lor, pe faţada dinspre curte se afla salonul de primire. Cele două colţuri ale faţadei de vest aveau odăi care ţineau la mijloc o lungă sală, cu pardoseala mai înaltă decât celelalte încăperi, marcată la exterior printr-un corp decroşat, accesibil separat prin scara ce cobora către grădină. Partea centrală a faţadei opuse intrării este deschisă printr-o largă loggie cu coloane şi capitele de piatră sculptate, aşezate pe un parapet de zidărie şi copertină din lespezi de piatră. Loggia, integral reconstruită pe baza urmelor păstrate în urma restaurărilor nefinalizate dintre anii 1966-1977, era încadrată de două camere boltite având în centru lanterne de aerisire, iar în peretele din fund se găsea camera chelarului, ce închidea cuferele cu haine, covoarele, argintăria şi icoanele.
Camerele înalte, cu ferestre mari şi pardoseli din piatră aşezată pe lat, erau boltite după modelul vremii cu bolţii mănăstireşti cu lunete. Ce avea mai de preţ interiorul a fost încărcat în cele 40 de care de către emisarii trimişi de sultan după moartea lui Brâncoveanu să adune de prin palate şi conace cele ce stârniseră invidia Porţii. În urmă a rămas doar fina stucatură ce îmbrăca delicat pereţii. Pe la 1778, F.J. Sulzer scria despre palat şi anexele sale că „au ajuns în ruină în aşa fel că fără o cheltuială princiară nici să nu mai poată să ajungă la strălucirea sa de odinioară…”. La 1848, casa era în mare mare stricăciune, dar comandantul trupelor ruseşti staţionate aici reface învelitoarea de şindrilă, pentru ca la 1910 elementele sculptate să fie extrase prin spargerea zidăriei în vederea salvării lor. Salvarea a însemnat în acest caz, dispariţia fără urmă. Treptat, a fost furată şarpanta, au urmat masivele grinzi ale planşeului şi tâmplăria uşilor şi ferestrelor. Proiectele de restaurare nu au făcut decât să consolideze şi să completeze, prin analogie cu alte clădiri brâncoveneşti ulterioare, părţile lipsă ale clădirii, elementele furate, sau capitelurile colonadei de la etaj, după singurul păstrat la Urlaţi, fără a face pasul către „însufleţirea” unui monument al cărui model a cunoscut o imediată înrâurire asupra reşedinţelor domneşti şi boiereşti de oraş sau de ţară. Potlogiul se află doar teoretic în programul sus-amintit, totul rămând în seama lenei, neştiinţei, intereselor şi placidităţii funcţionărimii sau uneori a câte unui ministru care la cursuri vorbea cu neostoită plăcere despre importanţa acestui monument pentru istoria arhitecturii şi a mentalităţilor, despre desăvârşita execuţie a stucaturilor după modelul paravanelor de la Stambul, dar care, cu câţiva ani, în urmă refuza să semneze un document prin care conacul ar fi beneficiat de importante sume externe care l-ar fi ajutat să iasă din dorovăială.