fbpx

Conacul Otetelişanu

Despre ampla inițiativă de restaurare întreprinsă în satul vâlcean Beneşti am aflat încă din 2007, cu ocazia unei conferinţe Arhiterra organizată la Ceainăria Librăriei Cărtureşti. Valentin Ionescu, proprietarul Conacului Otetelişanu, povestea atunci despre provocările unui astfel de proiect, despre cât de important este să redai spiritul locului şi despre cât de dificilă este punerea în operă a unui plan care are la bază materiale şi tehnici tradiţionale într-un context în care nici materiale şi nici oameni pregătiţi nu se prea mai găsesc. După 10 ani de lucrări, vechiul conac al boierilor Otetelişeni a fost readus la viaţă şi îşi propune să devină un important pol cultural al acestui colţ de ţară.

Text : Reka Ţugui
Foto: Şerban Bonciocat

Construit către sfârşitul veacului al XVII-lea sau începutul celui următor, nu se ştie cu exactitate, Conacul din satul Beneşti a servit mai întâi drept locuinţă întărită pentru boierii Otetelişeni, o familie cu o puternică influenţă asupra istoriei acestor meleaguri. Să-i amintim doar pe Ilie Otetelişanu care, în 1720 ctitorea frumoasa biserică Sf. Ilie din Craiova, pe fraţii Iordache şi Grigore care, în 1835, în acelaşi oraş ridicau prima şcoală de fete, după model occidental sau pe Petrache Poenaru, membru al Academiei Române şi cunoscut nu doar pentru invenţia „condeiului portăreţ fără sfârşit”, ci şi pentru crearea Drapelului României şi iniţierea primului ziar românesc. Odată cu instaurarea regimului comunist, conacul a fost naţionalizat şi transformat în muzeu, pentru ca în 1991 să fie retrocedat descendenţilor familiei, de administrarea sa ocupându-se în prezent Fundaţia „Domeniul Otetelişanu”, din grija căreia s-a realizat şi proiectul de restaurare. Inspirat de arhitectura culelor, conacul se prezintă sub forma unei clădiri fortificate, înconjurată de ziduri, pentru ca boierii să se poată apăra cât mai bine în faţa năvălitorilor şi jefuitorilor. Amplasat în punctul cel mai înalt al terenului, monumentul are un plan rectangular şi a fost construit în întregime din cărămidă, zidurile masive având grosimi de 80 cm la subsol şi 70 cm la parter. În plus, prezenţa meterezelor pe toate laturile accentuează funcţia de apărare.

Nu au fost neglijate însă nici aspectele legate de confort, căci edificiul era până la urmă o locu­inţă, aspecte care, în secolul al XIX-lea, odată cu lucrările de extindere, capătă o importanţă din ce în ce mai mare, în defa­voarea celor de apărare. Prezenţa foişorului pe latura de sud adaugă o notă de eleganţă faţadei, coloanele sale cilindrice, tencuite şi văruite susţinând arcade trilobate asemănătoare cu cele ale altor case întărite olteneşti, dintre care cele de la Măldăreşti, Groşerea sau Brabova sunt poate cele mai cunoscute. Închis cu zidărie şi geamuri, la începutul secolului XX, pentru a adăuga încă o cameră de locuit familiei numeroase a boierului, foişorul a fost readus la imaginea de odinioară cu ocazia lucrărilor de restaurare. Repertoriul decorativ al faţadelor este unul divers şi bogat, specific epocii în care s-a zidit conacul. Brâul orizontal cu profil dreptunghiular care delimitează nivelul beciului de cel al parterului, panourile mari dreptun­ghiulare de pe fiecare latură, cornişa puternic profilată, arcurile în zimţi de fierăstrău dispuse deasupra gârliciului şi a ferestrei încăperii de sub foişor sunt câteva dintre elementele care reuşesc să atenueze masivitatea volumului.  

Gârliciul situat pe latura de vest a conacului reprezintă punctul de acces în beci, ale cărui trei încăperi sunt boltite şi prevăzute cu uşi masive din lemn de stejar. Dacă foişorul farmecă prin eleganţa sa, beciul este căutat în primul rând pentru licorile pe care le adăposteşte. Restaurat cu mare migală, cu ajutorul unor specialişti europeni, beciul a devenit acum locul în care se degustă vinuri bune şi ţuica parfumată a zonei, toate încărcate de poveştile Olteniei. În ceea ce priveşte lucrările de restaurare iniţiate în urmă cu 10 ani, este important de precizat că au avut la bază un proiect întocmit în 1964 de arhitectul Iancu Anastasescu şi au urmărit nu doar refacerea aspectului de altădată, ci şi renaşterea spiri­tului locului. Fiecare colţ are o istorie, după cum ne povesteşte Valentin Ionescu: „de la acoperişul din şiţă bătută de meşteri cu media de vârsta de 72 ani, sobele reconstruite din cahle lucrate manual şi arse într-un cuptor de la 1910 din Mediaş, până la corpurile de iluminat ciocănite la Istanbul într-o făbricuţă care se mândrea că a lucrat şi pentru Mustafa Kemal.” Făcând apel la materiale şi tehnici tradiţio­nale, în ciuda dificultăţilor apărute pe parcurs, iniţiativa de la Beneşti vorbeşte atât despre respectul faţă de istorie, cât şi despre responsabilitatea faţă de mediu.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0