Confortul urban

Suntem zilnic dezamăgiţi de o sumedenie de aspecte ale oraşului în care trăim. Nu prea avem unde să ieşim în parc, ne plângem că nu există spaţii publice, ne deranjează gunoaiele şi mizeria. Transportul în comun lasă de dorit, dar, pe de altă parte, nu prea există locuri de parcare. Iar dacă eşti biciclist, trebuie să te obişnuieşti cu gândul că practici un sport aproape extrem. De mobilierul urban, măsuri ecologice etc. nu mai vorbim. Dar cum oare ne dorim oraşul? Cum poate deveni el „confortabil” Şi tocmai bun de locuit?

Anchetă realizată pentru igloo de: Viorica Buică
Foto: Ioana Tudora

Ioana Tudora, arhitect
Confort – Ansamblu de condiţii care constituie comoditatea vieţii materiale, totalitatea condiţiilor materiale care fac o locuinţă comodă, plăcută şi igienică; comoditate a vieţii, bunăstare (DEX)
Confortul, în ciuda facilităţii aparente cu care îl putem defini sau intui, rămâne în fapt o substanţă vagă. Căci, legat fiind de ideea de bien-être şi de un raport personal cu spaţiul, el nu poate fi decât profund subiectiv. Confortul unei locuinţe poate fi drept urmare un deziderat relativ facil a atinge, ea adresându-se unei singure sau puţinor persoane, în cea mai mare parte din cazuri dornice de a locui împreună.
Dacă vorbim însă despre confortul urban, lucrurile devin mult mai complicate. Cum putem înţelege confortul ca fiind ceva partajat cu oameni cu care ne aflăm în contact doar din întâmplare… sau din necesitate (?). Să luăm spre exemplu traficul.
Din punctul meu de vedere, de pieton îndârjit şi convins de virtuţile umblatului pe jos (intelectuale, nu fizice, căci nu mă interesează evoluţia colesterolului), confortul urban ar presupune trotuare largi, netransformate în parcaje ad-hoc, poate şi cu pante de racord la intersecţii pentru role, trotinete şi cărucioare cu copii sau cu persoane cu mers greoi sau imposibil… Ar mai însemna eventual un transport în comun ceva mai evoluat atât la reţea şi trasee, cât şi ca ritm, pentru a nu mai vorbi de condiţii… Ar mai fi interesante locuri în care să-mi vină aşa, fără niciun motiv evident, să mă opresc, să văd ceva plăcut ochiului (fapt imposibil în oraşul ăsta în care orice făptuire edilitară cu pretenţii estetice cade într-un kitsch întristător), să adăst pe o bancă… confortabilă (!) sau pe un ghizd de fântână. Tot din confortul urban ar putea face parte şi reducerea numărului de paznici publici sau privaţi care să reglementeze abuziv orice comportament care nu intră în logica lor de gardieni de celule disciplinare. Astfel aş putea sta în parc pe iarbă, aş putea să merg cu bicicleta fără să mă ameninţe nimeni că mi-o confiscă pentru că încurc traficul (sic!) şi multe alte lucruri plăcute ce ţin de confortul, poate urban, şi de frumuseţea simplă a cotidianului (posibil).
Dar să ne imaginăm viziunea şoferului înrăit care merge şi după ţigări în jeep. Pentru el, confortul urban ar însemna dispariţia pietonilor prin declararea lor ilegală, transformarea oricărei peluze, trotuar, piaţă sau alt spaţiu inutil în parcaje fără plată, închiderea semafoarelor şi trecerilor de pietoni devenite inutile, lărgirea străzilor prin demolarea tuturor caselor incomode (adică cele vechi în esenţa lor)…
Evident exagerez portretul robot al monstrului cu volan… Iar dincolo de pietoni şi şoferi ar mai fi prinşi în trafic rollerii, bicicliştii, căruţele mult hulite… dar finalmente singurele care mai participă la un reciclaj încropit al deşeurilor noastre înfloritoare pe trotuare (acolo unde mai e loc între maşinile parcate)…
Ceea ce vreau să spun cu acestea nu este că cineva are dreptate sau nu, ci că într-un oraş, unde se amestecă oameni, mentalităţi şi stiluri de viaţă, confortul urban nu se defineşte, nu se poate defini, ca o sumă a conforturilor individuale, de prea multe ori antagoniste. Confortul urban se bazează pe principiul indispensabil oricărei vieţi în colectivităţi eterogene: toleranţa. El este rezultatul unor negocieri. În oraşele noastre sub-rurale, aceste negocieri rămân în permanenţă la un nivel al vernacularului cotidian şi al cotidianului vernacular. În alte oraşe, urbane, aceste negocieri devin reguli, legi (scrise sau nescrise), principii de convieţuire. Şi un alt aspect important ar fi că, deşi făcând mereu apel la material, confortul rămâne, în cadrul vieţii colective,o valoare socială. Obţinerea confortului urban ar începe deci cu obţinerea unei reale citadine, adică urbane, adică marcată de urbanitate (comportare civilizată; politeţe, bună-cuviinţă – tot DEX). Ar începe de la simplul fapt de a înţelege că pentru a avea eu confort trebuie să fac în aşa fel încât şi celălalt, concetăţeanul meu, să aibă la rândul lui confort. Abia apoi putem vorbi despre bănci, trotuare racordate la carosabil, piste de biciclete, semnalizări diverse, planuri de orientare etc. Sau poate putem încerca să începem în ordine inversă, sperând ca aceste facilităţi să creeze relaxarea necesară unui început timid de toleranţă?

Raluca Demetrescu, artist vizual
Soluţia pe care o propun eu pentru oraşele României e utopică şi aceasta pentru că aş propune un oraş ideal şi deci imposibil la noi.
O cetate care ar fi îndrăgită de locuitorii săi şi de turişti cam în felul urbelor lui Marco Polo din cartea „Oraşele invizibile” a lui Italo Calvino. Cetăţenii civilizaţi ar fi amabili unii cu alţii, nu ar arunca gunoiul în spaţiile publice şi asta, pentru că iniţial ar exista amenzi usturătoare, nu ar înjura deloc, pentru că le-ar fi ruşine măcar de copii, dacă nu şi de vârstnici, ar saluta la intrarea în magazine şi asta pentru că şi comercianţii le-ar zâmbi, nu ar face mitinguri împotriva amplasării abuzive a unor clădiri şi monumente hidoase sau nepotrivite, pentru că desigur nu ar exista proiecte în acest sens. Ar fi un oraş în care primarii, edilii, decizionalii nu ar lua şpăgi ca să avantajeze mitocani la construirea unor orori, asta în cazul în care ar exista totuşi câţiva mitocani în oraşul meu ideal. Proiectele pentru noi case ar trece mai întâi prin comisii de arhitecţi competenţi care şi-ar da cu mare zgârcenie acordul pentru construire, iar la finalul lucrării obiectivul realizat ar fi personal, deştept şi integrat în peisajul urban deja existent. Nu s-ar demola prin indiferenţă şi calcule mafiote clădiri vechi de patrimoniu sau măcar frumoase, pentru a putea construi bloculeţe impersonale (realizate fără arhitecţi), care să scoată bani, pentru că nu ar exista mafioţi, iar politicienii nu ar fi corupţi. Parcurile şi spaţiile verzi s-ar mări şi ar fi întreţinute cu respect de către edili şi de către cetăţenii evoluaţi şi cu spirit civic şi educaţie ecologică, ţeapa din Piaţa Revoluţiei ar fi dată jos ca o urâtă amintire din vremurile în care în România încă exista mafie şi totul funcţiona după criteriul cine cunoaşte pe cine, iar nu cine este cu adevărat merituos. Cutremurele nu ar mai fi un pericol la fel de mare ca înainte, pentru că ar fi consolidate serios clădirile, maşinile ar avea viaţă mai lungă, pentru că nu ar exista gropi şi crăpături în asfalt. Granitul de pe marginea trotuarelor ar fi curat din cauză că niciunui primar nu i-ar fi trecut prin cap să facă bani vânzându-l în interes personal şi înlocuindu-l cu ciment prost şi inestetic. Eu una nu aş folosi pentru transportul cotidian decât bicicleta, pentru că ar exista piste pentru biciclişti peste tot. Ar exista evenimente de stradă, iar în urma lor ar fi curat, pentru că cei de la salubrizare ar fi plătiţi corect şi şi-ar face treaba cum trebuie. Dacă totuşi cineva care ar fi mai şmecher şi-ar arunca gunoiul pe geam sau pe stradă, ar fi amendat imediat, pentru că ar exista gardieni publici care ar fi plătiţi de la buget. Casele revendicate fiind date repede înapoi proprietarilor de drept ar fi mai bine întreţinute, pentru că aceştia ar avea tot interesul ca ele să fie în stare bună. Întreprinderile mici, mijlocii, mari şi tot ceea ce produce ar funcţiona ecologic, pentru a nu polua atmosfera, iar traficul ar fi agreabil, pentru că regulile de circulaţie ar fi respectate chiar şi dacă numai de frica amenzilor (poliţiştii nu ar putea fi mituiţi). Nu ar exista nicio ambiguitate în ceea ce priveşte statutul atelierelor de creaţie şi al spaţiilor culturale pentru că edilii şi primăriile de sector s-ar întrece între ei pentru a le susţine logistic şi financiar. Aceasta şi pentru că ar fi enorm de multă nevoie de artă.
Poate vreodată într-un viitor, sper eu nu foarte îndepărtat, toate acestea vor fi posibile. Asta doar când mafioţii se vor fi îmbogăţit suficient şi nu vor mai fi având chef de furat, iar legislaţia va fi suficient de dură şi clară încât să-i fi pedepsit pe hoţii din vistieria publică, când primarilor le va fi păsat în primul rând de interesul public şi nu de al lor, când justiţia va fi fost deja făcută expropriaţilor din perioada comunistă şi când cetăţenii vor fi dobândit spirit civic (învăţat în şcoli, că acasă e cam imposibil). Suntem în ciudata situaţie că, având oraşe mai vechi sau mai noi şi locuitori orăşeni la fel, trebuie să reînvăţăm limbajul urban, asta în cazul în care l-am fi ştiut vreodată.
În opinia mea, trebuie oprită distrugerea Centrului Istoric şi a tuturor clădirilor de patrimoniu, istorice, clasate monument sau măcar frumoase; acum, în clipa asta. Să nu se mai dea licenţe de construcţie tuturor fără niciun discernământ, pentru că asta face să pară că aproape tot ceea ce se construieşte e făcut de ingineri constructori, iar nu de arhitecţi, cei care ar trebui să aibă rolul principal. Drumurile trebuie reparate serios, dar văd că se lucrează la asta. Viitorul este al nostru, măcar că ne obligă legislaţia europeană, aşa că trebuie doar să avem răbdare. Of, dar câtă? Ar mai fi angajarea de gardieni publici care să dea amenzi adevărate celor care îşi aruncă gunoiul pe spaţiul public şi mai trebuie definitivate toate procesele nesfârşite în care sunt revendicate clădiri publice sau private în favoarea păgubiţilor.
Sunt câteva clădiri în Bucureşti, vi le numesc oricând, splendide sau interesante care sunt pe cale de a dispărea, în centru şi toate zonele centrale.
Dar mai ales, jos corupţia din guvern, afaceri, primării!

Ştefan Tuchilă, student Universitatea de Arhitectură şi Urbanism, anul VI
Confortul urban apare odată cu plăcerea de a utiliza un spaţiu urban. Plăcerea de a trăi, de a te plimba, de a simţi oraşul, de a-l investi cu valori proprii, de a-l ridica mai presus de un simplu spaţiu de tranzit. Nu aş corela existenţa unui confort urban cu prezenţa unor anumite funcţiuni în oraş, cât cu existenţa unei atmosfere urbane care face plăcută viaţa urbană, aceasta fiiind influenţată de mulţi factori, pornind de la compoziţia generală a oraşului până la rezolvarea de detaliu.
În România, problema confortului urban este legată direct de cea a spaţiului public la nivelul oraşului, de problema existenţei multor oraşe artificiale sau a altora cu o anumită dezvoltare coerentă care au fost mutilate grav prin intervenţii inabile. Cât timp nu există o cultură a utilizării spaţiului public, ci numai una dedicată spaţiului privat, este greu de vorbit de „trăirea” unui oraş sau de confortul acestuia.
De asemenea, este greu de definit confortul într-un mod general din pricina subiectivităţii legate de percepţia individuală a oraşului. Şi cum toţi factorii care influenţează această percepţie sunt prea mulţi şi complicaţi pentru a fi expuşi în acest text, am găsit că modul cel mai uşor de a caracteriza şi observa confortul oferit de un spaţiu urban oarecare este să priveşti: să observi oamenii, modul în care aceştia îşi utilizează oraşul şi felul în care interacţionează cu acesta.
În oraşele româneşti, şi Bucureştiul se detaşează clar la acest capitol, lucrurile sunt evidente: oamenii sunt prea grăbiţi, obosiţi, plictisiţi ca să trăiască oraşul. Sunt întotdeauna într-o mişcare care porneşte în punctul A şi se termină în punctul B, uitând că trăiesc într-un spaţiu care (poate) merită explorat.
Să fie oare cauza faptul că Bucureştiul nu are nicio piaţă, cel puţin nu în sensul pe care îl cunoaştem cu toţii din alte oraşe europene? Probabil că acesta poate fi un motiv. Şi, mai mult ca sigur, campania din ultimii ani a autorităţilor de a schimba spaţiile verzi în ansambluri rezidenţiale sau centre comerciale va contribui încet şi sigur la această pierdere a oraşului. Oraş care va deveni o colecţie de obiecte, dedicate în principiu slujirii acestui confort urban, dar care vor ajunge să anuleze orice valoare a acestuia.
Poate de aceea, o privire de ansamblu şi o analiză asupra vieţii urbane a oraşelor româneşti ar fi cu mult mai utilă decât aruncarea în stânga şi în dreapta a diverse funcţiuni (pornind de la mall-uri până la clădiri de birouri) sub pretextul creşterii nivelului confortului într-un oraş.
Conştientizarea importanţei spaţiului urban şi reabilitarea rolului spaţiului public în ochii oamenilor ar permite un alt nivel de utilizare al oraşului. Cât timp nu există o cultură urbană, este foarte greu să vorbeşti de confort urban sau de intervenţii posibile pentru schimbarea calităţii confortului urban. Problemele pornesc de la un mod defectuos de a planifica (un cuvânt prea mare pentru degringolada actuală) oraşul şi merg până la atitudinea utlilizatorilor lui.
Deşi este clar că soluţia nu poate fi găsită decât printr-o strategie care să acopere toate direcţile de acţiune consider că pe moment speranţa creşterii confortului urban stă în mici intervenţii care pot duce la animarea vieţii urbane, inexistentă în multe părţi din oraşele româneşti. Pornind de la instalaţii artistice şi mergând până la terase de vară amplasate logic (şi legal) se poate creşte plăcerea utilizării oraşului. Luând cazul Bucureştiului, acest gen de intervenţie a fost făcută de multe ori, mai ales în zona centrului istoric, evenimentele organizate reuşind de fiecare dată să facă spaţiul urban să trăiască.

Eugen Pănescu, arhitect, Planwerk Cluj
Starea de confort este oferită prin prezenţa comodă „la îndemână” a serviciilor şi facilităţilor urbane, de la cele necesare (alimentaţie, accesibilitatea locului de lucru) la cele facultative, dar care asigură sporirea nivelului de confort – dotări culturale, spaţii verzi şi de agrement, stabilizarea unei conectări cu exteriorul oraşului – prin extinderea reţelei de transport în comun, de exemplu.
Confortul este reprezentat mai ales de oferta de activităţi suplimentare celor care asigură existenţa. Ce mai poţi face în oraşul tău în afară de lucru, somn, alimentaţie şi deplasarea între acestea? Multitudinea şi calitatea acestor alternative asigură starea de confort, chiar dacă nu le foloseşti constant sau intens. Ştiind că există, mulţumirea că trăieşti într-un oraş „capabil” se face deja simţită, prin posibilitatea permanentă de a putea face şi altceva.
Îmi face plăcere să proiectez în viitor imaginea oraşelor României care sunt conştiente de oferta proprie specifică, pe care o exploatează şi o dezvoltă cu sensibilitate.
De asemenea, oraşe în care gândul de a trăi îţi permite să faci şi compromisuri, ştiind că avantajele vor fi mai mari. Starea în care se află acum multe oraşe face răspunsul la întrebare destul de simplu: confortul să fie măcar echivalent normalităţii şi decenţei vieţii urbane.
Ar trebui acţionat urgent în următoarele direcţii:
– îmbunătăţirea calităţii spaţiului public, prin amenajări nu neapărat de mari dimensiuni, ci şi spaţii „normale” cotidiene, având în vedere şi următoarele puncte, care de fapt elimină o mare parte din riscul unor îmbunătăţiri superficiale;
– organizarea traficului urban auto pietonal şi ciclişti – cu evaluarea obiectivă şi corectă a suprafeţelor necesare pentru fiecare tip de trafic. Încercarea de a favoriza pe cel pietonal şi ciclişti
– reabilitarea infrastructurii – prin aceasta eliminând revenirile proverbiale deja – spargerea asfaltului care nu a împlinit nici câteva luni pentru a schimba reţelele (pentru a da poate cel mai frecvent exemplu)
– reconsiderarea transportului urban în comun – sporirea accesibilităţii şi a confortului mijloacelor de transport
– asigurarea facilităţilor pentru parcarea autovehiculelor, fără de care pretenţiile de a abandona vehiculele personale nu sunt în întregime justificate.