Crazy chill-out and more

Subsolurile, ca şi podurile, sunt fascinante prin devălmăşia obiectelor pe care le adună cu timpul. Dintre cele mai diferite, în vecinătăţi surprinzătoare sau chiar bizare, secvenţe de viaţă trecută printre pânze de păianjen şi praf în strat gros.

Text: Luiza Zamora
Foto: Şerban Bonciocat

Când subsolul este al unui teatru, decorul şi secvenţa ţin de cel mai neaşteptat spectacol în care totul participă la un minunat joc al întâmplării, în care piesele se adună şi îşi caută împreună un autor.

La un moment dat, o parte a acestui subsol de teatru şi-a restrâns scena, pentru a vedea montată o altă scenografie în care oamenii sunt actori doar în propria viaţă sau regizori în vieţile altora, iar secvenţa lor în acest decor, muzică şi companie ţine cât o salată, un cocktail sau un desert. Nemaibătând câmpii pe marginea vieţii ca o scenă, să coborâm din strada Mircea cel Bătrân, din Constanţa, în barul Crazy, nume caligrafiat luminos pe o coală de alamă şi mai târziu, pe vreme bună, să ieşim pe terasa dinspre fostul parc din faţa Sălii Sporturilor plin de atâtea poveşti din adolescenţă.
Nu ştiu dacă între titlu şi conţinut există neapărat vreo condiţionare, ce mai poate fi catalogat crazy azi?, dar nu e un loc obişnuit, cel puţin la nivel de corelare între chill-out music şi indoor display. Ecranul lat, care îmbracă un exterior îmbătrânit, proiectează un film mut în care siluete sau chiar oameni cu feţe precise par că îşi vorbesc, râd şi se bucură de locul în care au ales să socializeze. Dă de bănuit în plan secund asupra identităţii unui spaţiu reconvertit social. Dacă, în general, chill-out ori lounge bar-urile consonează cu un anumit gen de compoziţie şi atitudine interioară, ce tinde cel mai adesea către mobilier şi soluţii minimalist-extravagante, aici interiorul e mai degrabă sobru, dar cald, organizat şi fără risipă de culoare. Elementele superfluee au fost evitate, pentru a da prioritate structurilor esenţiale şi comodităţii. A dispărut chiar un rând de stâlpi portanţi care fragmenta supărător spaţiul. Sunt trei zone de comoditate diversă, cea de lângă peretele tapetat şi stins cadenţat, unde canapelele suportă bine o masă îndelungată, apoi ceva mai dinamic la mijloc, unde fotoliile din piele maronie te îmbrăţişează, şi a treia zonă, cu câteva trepte mai sus, din nou altfel. E secvenţa cea mai apropiată străzii, una imaginară, desigur. În plus, ea simulează vâltoarea unui oraş aflat la 7 500 de km în linie dreaptă: New York-ul, cel vechi. Un documentar binevenit care, dincolo de informaţie, continuă şi dă deschidere unui spaţiu ce, în lipsa acestei perspective, ar fi suferit de introvertire. O mică alveolă cu canapea roşie şi patru pătrate cu sticlă colorată prinsă în ramă de inox întrerupe voios ritmul zonei.

Unitatea cromatică şi materială a spaţiului ar putea aduce a modernism, însă el a fost lăsat undeva în arrière-plan, fără vreo raportare explicită la morfologia acestuia.

Luminile sunt miezul piesei. De diferite forme şi intensităţi, ele scot din amorţeală, potenţează şi cheamă spre barul masiv din stejar băiţuit până la metamorfoză, marchează trasee, ori sunt un bun adjuvant al atmosferei. Culoarul, care descrie accesul dinspre bulevard şi trecerea către terasă, şi-l dispută ardezia monocromă şi parchetul din lemn. Invită, totodată, către toaletele ludic alcătuite, chiar dacă, cu veşnica gresie şi faianţă, portocalie la doamne şi albastru temperat la domni, dar cu un model cu alternanţă veselă de plăci mate şi lucioase. Liniile de lumină sunt dispuse astfel încât să alunge monotonia (lumina fiind iarăşi actorul principal), cu ajutorul unor războinice tuburi plasate la întâlnirea pereţilor sau deasupra oglinzilor.

Şi cum ploaia s-a oprit, dar nu pentru multă vreme, terasa şi-a desfăşurat velele, iar pescăruşii plâng sau râd pe deasupra, greu de înţeles ce-şi spun ei. Văzută din exterior pare absorbită de vegetaţie, fiind bine şi firesc integrată cu ce a mai rămas din parc. De altfel, planul dominant orizontal al terasei este din când în când vibrat de dreptunghiuri de grădină, în care tuya, brăduţii înmuguriţi şi celebri palmieri ridică verticale verzi pe fond maro închis. Lemnul băIţuit până spre negru compune sănătos şi domină spaţiul.

Îmi exprim încă o dată bucuria şi satisfacţia că şuruburile, piuliţele, buloanele, holşuruburile şi alte soiuri de montanţi ies la rampă şi participă pe faţă la viţa obiectului pe care îl încheagă. Ca şi la interior, materialele sunt naturale şi tăieturile minimalizate, puţine detalii şi pete mari de texturi. Peretele interior este în întregime acoperit de lemn compus ca un stor abătut. Ca o concesie făcută trend-ului, aici au fost amplasate monitoare pe care defilează fete, filme, flori… Pentru diversitate copertina se vede în trei ipostaze: are o zonă acoperită şi două pergole, una à la japonnaise, care împarte cerul în pătrăţele, şi alta umbrită de vele. Barul dreptunghiular, plasat sub un cadru de inox ce prinde la mijoc tuburi cu lumină Tungsten stă în mijloc cu blatul de lemn aşezat pe pietre rânduite, parcă neprinse în mortar. Pietrele coboară şi pe paviment, într-o dungă, texturând plăcut locul. Sistemul de iluminat, funcţional şi ambiental, valorizează fiecare zonă pe timpul serii.

Aşadar, intraţi dacă sunteţi curajoşi sau masochişti şi vă încumetaţi să petreceţi vacanţa pe litoralul românesc, sau dacă locuiţi în vechiul Küstenge şi nu vă inhibă intrarea cu alură de obiect industrial bine şintuit cu buloane!