fbpx

Culele faţă în faţă cu patrimoniul naţional

Convenţia pentru protejarea patrimoniului mondial, natural şi cultural, adoptată de către UNESCO în 1972, defineşte patrimoniul ca pe “moştenire a trecutului de care noi beneficiem astăzi şi pe care o transmitem generaţiilor viitoare”. Acest patrimoniu natural şi cultural “este o sursă de neînlocuit de viaţă şi de inspiraţie”.

Text: Luiza Zamora
Foto: Şerban Bonciocat

Există un criteriu valoric după care nu tot ceea ce înseamnă patrimoniu naţional devine universal şi nu tot ceea ce reprezintă bun cultural devine obiect de patrimoniu naţional. Există convenţii, legi şi instituţii care, teoretic, protejează, întreţin, conservă şi administrează ceea ce este considerat patrimoniu cultural naţional. Există, de asemenea, o discrepanţă, ameţitoare uneori, între intenţie şi finalitate, între ceea ce reglementează o lege şi felul în care este interpretată, aplicată sau ignorată. Şi mai ales există o lipsă totală de viziune din partea mamutului Minister al Culturii şi Cultelor în ceea ce priveşte gestionarea de unul singur a acestei probleme, situaţie care merge în tandem cu dezinteresul constant al autorităţilor locale şi cu ne-implicarea societăţii civile. Instituţii sterile şi oameni orbi la ceea ce este în jur şi nu intră în preocupările imediate legate de coşul zilnic. Asta dacă se caută vinovaţi. Mai mult decât identificarea acestora şi perpetua lamentare despre starea jalnică în care se află patrimoniul imobil, este mai importantă aflarea unor soluţii eficiente şi mai ales coerente, care să fie contemporane şi să aibă o logică de funcţionare pusă în termeni realişti şi economici, mai ales. Poate că este un drum lung până la funcţionarea unui program de tip art&business şi e la fel de grea salvarea imediată şi cuprinzătoare a ceea ce mai stă încă în picioare, dar nu este imposibil. Voinţa este, de cele mai multe ori, un motor mai eficient decât banii sau alte mijloace.

Culele reprezintă unul dintre multiplele exemple de patrimoniu abandonat sau dispreţuit. Unele au avut privilegiul de a face parte din acel club exclusivist întemeiat de statul român şi de ministerul mulţumit cu întocmirea unei liste, care nu le asigură nicidecum un regim de existenţă diferit faţă de orice altă casă. Întâmplător, unele au avut parte de mai multă atenţie din partea consiliilor locale, a unor regii sau pur şi simplu au rezistat bine în timp. Altele sunt ca nişte bătrâni lăsaţi să moară, abandonate sau folosite pe post de depozite ale primăriei. Este cazul culei din Brabova, aflată la o jumătate de oră de mers de la Craiova. Anul în care a fost construită nu se cunoaşte, dar datează, probabil, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Apare menţionată pe la 1841, într-un act prin care boierii Izvorani vindeau moşia lor din acest sat lui Radu Gebelescu. Este o culă de dimensiuni mijlocii cu plan rectangular şi două niveluri, iar faţada principală este cea sudică. Pe aici se intră într-o sală care comunică cu beciul şi din care porneşte scara către primul nivel, marcată în exterior de metereze. Beciul are o altă intrare dinspre exterior, închisă cu o uşa din două canaturi. Are o singură încăpere, cu tavan din scânduri sprijinit de grinzi transversale susţinute în mijloc de o grindă masivă. Primul nivel are o singură odaie, iar următorul două, care comunică cu cerdacul deschis pe şase arcade trilobate. La începutul secolului al XX-lea, acesta a fost lărgit printr-o galerie de lemn construită în consolă, care se continuă de-a lungul zidului de vest până la anexa sanitară. Singura decoraţie a faţadelor o reprezintă panourile dreptunghiulare adâncite în zidul primului nivel. Urâţită şi mutilată de intervenţiile ulterioare şi de paragina în care a fost lăsată de primăria aflată la numai 30 de m depărtare, cula s-a transformat într-un depozit de azotat de amoniu. Tencuiala sfărâmată a fost acoperită la repezeală cu o vopsea liliachie, zidurile sunt fisurate, iar şiţa care trebuia bătută pe acoperiş putrezeşte de ani buni în beci, în timp ce tabla ruginită lasă apa de ploaie să macine tavanul şi astereala.

Nici cula din Cernăteşti, aflată peste dealuri, nu e într-o stare mai fericită. Totuşi, aici există un muzeu cu un director entuziast, dar care se loveşte de obtuzitatea funcţionarilor primăriei. Cu toate acestea, se ocupă împreună cu familia de cula, unde, din când în când, se fac emisiuni de folclor ale televiziunii oltene. Obiect al mândriei locale, în care este tezaurizată, în praf şi printre păianjeni, averea satului, de la oase şi măsele de mastodonţi până la costume şi cărţi vechi, cula a aparţinut boierilor Cernătescu. Tradiţia locală vorbeşte despre ridicarea culei în vremea lui Mihai Viteazu, din a cărui oaste a făcut parte „generalul de sabie” Cernat, devenit ulterior spătar. Însă cel mai precis, cula a fost construită în aceeaşi perioadă cu cea de la Brabova. Pe faţada principală are două intrări, o uşă cu două canaturi masive de stejar care se deschid spre scara ce urcă la primul nivel şi cea de-a doua la fel de masivă şi iscusit zăvorâtă a beciului cu metereze înguste. Primul nivel are o singură odaie şi o tainiţă, iar următorul două odăi cu bucătărie şi vatră. Pe trei laturi, cula este înconjurată de o galerie de lemn ieşită în consolă. În secolul al XX-lea, a fost adăugat pe colţul dinspre vale un contrafort. Ultima restaurare a fost făcută de mult, iar casa a rămas vegheze valea Corzului, în aşteptarea unor vremuri mai bune.

Cula din Broşteni, singură în plin câmp, a fost recuperată de ultimii proprietari şi folosită ca hambar pentru grâu şi porumb. Este mai tânără decât cele două surate doljene, fiind construită la 1815 ori de căpitanul de panduri Ghiţă Cuţui, ori de fiul său Dinu, ctitorul bisericii din apropiere. Istoria ei este marcată de diverse probleme legate de moşteniri, fapt pentru care multă vreme a fost lăsată în paragină, fiind salvată în urma unei restaurări din anii 60. În anii de dinaintea construirii culei, familia Cuţuilor trece printr-o serie de evenimente nefericite, care o determină să înceapă ridicarea culei. Dacă cetele de tâlhari conduse de la Vidin de faimosul Pasvanoglu terorizau Bucureştii, sud-vestul Olteniei avea parte de „vizitele” turcilor de la Ada-Kaleh. În urma unei astfel de vizite, nu tocmai prietenoase, este răpită tânăra nevastă a Cuţuiului. Pentru răscumpărarea ei se ceru o sumă atât de mare, încât fu nevoie să se vândă mulţi stânjeni de pământ din moşie. Astfel, se hotărâră să îşi construiască o casă întărită, cu un singur nivel ridicat peste un beci boltit semicilindric întărit cu arce dublouri. Accesul este unul dublu, atât din exterior, cât şi din săliţa de unde pleca scara. Faţă de alte cule, planul este unul dreptunghiular, iar spaţiul interior este mai mare. Cerdacul se deschide doar pe o faţadă, iar zidurile sunt groase şi străpunse de metereze.

Pierdută la cărţi la sfârşitul secolului al XIX-lea de către ultimul descendent al lui Radu Zătreanu, cel care pe la 1754 îşi ridica pe valea Olteţului cula, actuala clădire este mult diferită de cea de odinioară. Trecând în proprietatea altei familii până în 1945, a fost inclusă într-o clădire mai mare, dar fără să-i fie modificată identitatea. De plan aproape pătrat, cu ziduri groase de până la un metru, cula are două niveluri ridicate deasupra unui beci, uşor adâncit în pământ, boltit semicilindric şi cu acces separat. Cele două niveluri au aceeaşi dispoziţie a încăperilor, de-a lungul unui hol îngust. Unele camere au bolţi în cruce. Ulterior, acestui nucleu i s-au făcut adăugiri. Astfel, către vest au fost construite o cameră, un vestibul şi o mică odaie acoperită cu o calotă, iar la est, făcând trecerea către noul corp, s-a ridicat actuala casă a scării. Se pare că şi cerdacul face parte dintr-o etapă mai târzie. Aflată într-o stare accentuată de degradare, cu toate podelele scoase şi pereţii străpunşi de loviturile de topor ale celor care au căutat recent comoara ascunsă de ultimul boier, cula din Zătreni nu face parte din lista monumentelor de patrimoniu. Năpădită de buruieni, cu ferestrele desfiinţate, în toată tristeţea sa, cula străjuie ţarcul de oi aflat în apropiere şi aşteaptă să fie vândută de actualul său proprietar italian.
Călătoria şi povestea se încheie cu multă amărăciune şi descumpănire, provocate de vederea atâtor lucruri frumoase sortite uitării şi indiferenţei, de la case bătrâneşti cu gospodăriile abandonate, la bisericuţe-bijuterii lăsate la cheremul unor preoţi lipsiţi de har şi peisaje care în curând vor fi antropizate iremediabil. Dar, veşnica speranţă…

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0