Banchiza Urbană: „Dacă îți place ceea ce faci, continui…”

… iată ceva ce nu mai avem ocazia să auzim prea des apropo de meseriile zilelor noastre. Poate pentru că a devenit mult mai simplu să nu insiști, să renunți, să alegi altceva și, din nou, altceva. Mai există însă oameni care cred în aceste cuvinte și în acel amestec de provocare și satisfacție din spatele lor.

Pe unul dintre ei, Mihai Cazacu, l-am descoperit undeva spre capătul uneia dintre cele mai vechi străzi cu veleități comerciale ale Bucureștiului – Lipscani. Există aici, la numărul 3, un atelier de reparații încălțăminte unde timpul pare a se mișca într-o încăpățânată și impasibilă încremenire. La parterul imobilului, a funcționat dintotdeauna o cizmărie. Se pare că domnii și doamnele traversau Lipscaniul și coborau strada în pantă încă din perioada Regatului pentru a-și repara ghetele și botinele.

Istoria nu avea să schimbe mare lucru nici în perioada comunistă și iată-ne în plină epocă post-postmodernă, privind în vitrina cu zeci de tocuri multicolor salvată ca prin minune de atingerea termopanului. Firma e încă la locul ei – “Reparații încălțăminte” – iar literele vopsite în roșu decolorat sunt dintre acelea pe care hipsterii le expun cu mândrie patriotică la expoziții cool. Cele două oglinzi așezate în vitrină funcționeză pe post de paravan, nelăsând să se ghicească ce se petrece în atelier. Numai ochiul de fereastră din partea de sus lasă să se zărească un… candelabru.

După ce apeși pe clanță, apare un întreg univers de culori, mirosuri blânde de piele lustruită sau înțepătoare de adezivi și vopseluri cu nume pe care mi le imaginez proeminente. Mai sunt tot felul de ustensile, bucăți de materiale, tălpi legate cu sfoară, flecuri și pantofi vechi într-o relaxată devălmășie, o sobă de tracotă și un aparat de aer condiționat pe peretele vecin, cutii și borcane, pile, cuie, o reproducere după un cap de țăracă a lui Andreescu, ziare.

În prima dintre cele două încăperi, un dulap din lemn, cu multe rafturi și uși este locul în care pantofii își așteaptă sosirea stăpânilor. Iar în această atmosferă atât de stranie și, în același timp, atât de familiară, Mihai Cazacu începe să evoce o realitate populată de pasiune și un meșteșug de care n-o să te plictisești nici după 20 de ani. Dar pe care probabil în 2040 nu o să-l mai știe nimeni.

Sunteți cizmar….
Din 1983. Am învățat la UCECOM București, o cooperativă meșteșugărească unde se făcea un an și jumătate de studiu combinat cu practică în atelier.

De când există cizmăria?
Centrul ăsta există chiar de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. A fost un centru cu renume și stiu asta de la locatarii care stau aici de 40, 60 de ani – așa au prins și așa au auzit și ei.

Și de cât timp lucrați aici?
De 20 de ani lucrez în același loc.

Credeți că o să ieșiți la pensie de la atelierul acesta?
Dacă sunt suficient de sănătos, da, de ce nu? Mai am ceva ani, asta dacă nu se modifică legea între timp și ne scot la 80 de ani. 🙂

Vă mai place ceea ce faceți?
Dacă îți place ceva în viață, continui. (râde) E o meserie care în ziua de astăzi nu se prea mai învață și e într-un fel obligatoriu s-o mai păstrăm noi cei care o știm. Din păcate, uneori nu e o meserie comodă, mai ales că oamenii nu știu să-și curețe încălțămintea. Unii vin cu frunze lipite, de parcă ar fi fost la cules de vie.

Mai vin oamenii la cizmărie? Ce fel de oameni?
Vin oameni de toate vârstele. În ultima vreme, chiar destul de mult tineret, dar nu cu orice încălțăminte. Din păcate mulți au devenit adepții balerinilor chinezești, ieftini și de proastă calitate.

Credeți că peste 10 ani o să mai existe această meserie?
Dacă învățământul continuă în același stil, sigur nu.

*Articol apărut în Banchiza Urbană #6