Daniel Libeskind – Poezii concrete
„Vocabularul arhitecturii mele este în relaţie directă cu specificul fiecărui loc, cu lumina, cu energia, cu memoria şi cu viitorul. Ţine cont şi de emoţii, nu numai de idei abstracte. Arhitectura este o artă a spaţiului; nu ai de-a face cu o simplă cutie, arhitectura trebuie să fie unică, să poarte o semnătură. Eu o compar cu muzica: niciodată nu îl confunzi pe Brahms cu Beethoven.” (Daniel Libeskind)
Dimineaţa – discurs la o conferinţă de presă ce anunţă o strângere de fonduri pentru Folksbiene Yiddish Theatre. Seara – cocktail la Central Park West, unde este prezentat ca fiind cel mai faimos absolvent al „Camp Hemshekh”, o şcoală de vară înfiinţată de supravieţuitorii Holocaustului pentru copiii lor (este locul unde şi-a întâlnit soţia, Nina, un partener de nădejde şi în carieră). A doua zi de dimineaţă – este primit la Bronx High School of Science, prilej de a rememora anii adolescenţei. A treia zi – se află în San Diego, unde 400 de arhitecţi veniţi la o conferinţă anuală se trezesc la opt dimineaţa pentru a-i asculta prezentarea proiectului pentru zona fostului World Trade Center. Şi este doar începutul unei săptămâni de primăvară…
Daniel Libeskind este unul dintre cei mai dezinvolţi arhitecţi în faţa publicului. Cu toate acestea, rareori discută direct şi subiectiv arhitectura. Îşi lasă să vorbească propriile creaţii, exemple de virtuozitate formală, ce ascund un mod de a gândi aproape mistic.
Născut în Polonia, în 1946, Daniel Libeskind a devenit cetăţean american în 1965. A studiat muzica în Israel şi la New York şi s-a dovedit un talentat interpret. A renunţat însă la cariera de muzician pentru a se dedica arhitecturii: în 1970, obţine diploma de arhitect la „Cooper Union for the Advancement of Science and Art” din New York, după care urmează încă doi ani cursuri legate de istoria şi teoria arhitecturii la „School of Comparative Studies, Essex University” în Anglia. Până în 1989, anul în care a câştigat concursul pentru Muzeul Evreilor din Berlin şi în care şi-a deschis propriul birou de arhitectură în acelaşi oraş, Libeskind a realizat puţine proiecte, dar a acumulat o importantă experienţă universitară, susţinând cursuri de teoria arhitecturii pentru reputate instituţii din mai multe ţări. Inaugurarea muzeului în septembrie 2001, după îndelungi controverse, îi aduce lui Libeskind recunoaşterea internaţională. Formele sale cristaline şi totuşi atât de puternice, spaţiul angoasant prin ascuţimile surprinzătoare, dar în acelaşi timp liniştitor au devenit repede un soi de marcă a arhitecturii lui Daniel Libeskind.
Din 1990, clădiri purtând semnătura cosmopolitului arhitect încep să apară în din ce în ce mai multe ţări: Muzeul oraşului Osnabrück (Germania), Imperial War Museum North (Manchester, Anglia), Atelier Weil, o galerie privată în Mallorca (Spania), The Graduate Student Centre la London Metropolitan University (Anglia), Danish Jewish Museum (Danemarca), un turn de birouri pentru Hyundai Development Corporation (Seul, Coreea). Toate pun în prim-plan o geometrie deosebită şi sensibilă, ce trimite direct la retorica deconstructivistă. Unii teoreticieni au folosit chiar, referindu-se la construcţiile lui Libeskind, sintagma „poezii concrete”.
Extravaganţa formală nu constituie însă esenţa arhitecturii lui Libeskind, forma se desăvârşeşte numai în momentul în care descoperi şi sensul, conţinutul abstract al ideilor. Iar acest lucru nu este poate nicăieri mai evident decât în cazul Muzeului Evreilor din Berlin, unde Libeskind a utilizat formele surprinzătoare nu ca scopuri în sine, ci ca metafore pentru înţelesuri ascunse, profunde. Nivelul zero al impresionantei clădiri metalice pune în evidenţă o adevărată explozie de lumină; nu are intrare proprie, iar accesul se realizează subteran, trecând prin vecinul Kollegienhaus. Lângă clădirea propriu-zisă a muzeului, Libeskind a ridicat un Turn al Holocaustului, pentagonal, amintind simbolic de Steaua lui David (însemnul pe care evreii erau obligaţi să-l poarte în Berlinul anilor ’40). Aici, ca şi în clădirea principală, deschiderile spre exterior, în unghiuri foarte ascuţite, reprezentând ferestrele, oferă spaţiului un profil aparte. Parcurgând interioarele, vizitatorul retrăieşte momente, stări, sentimente din tragedia poporului evreu tocmai prin simpla experienţă a spaţiului. „Noua anexă este concepută ca o emblemă, ca un simbol, în care ceea ce nu este vizibil se revelează chiar prin goluri. Întregul muzeu se construieşte în jurul spaţiului gol, pe care vizitatorul trebuie să-l străbată în întregime.”
Pentru Libeskind, elementele formale se succed după o sintaxă ascunsă, purtătoare de sens. Tocmai de aceea, arhitectura sa poate fi înţeleasă cu adevărat numai în momentul în care reuşeşti să treci de înveliş. Muzeele, în special, sunt concepute de arhitect astfel încât să îmbine dimensiunea publică şi civică a spaţiului cu cea intimă, profund personală (printr-un efort intelectual, fiecare vizitator îşi poate asuma subiectiv spaţiul şi poate descoperi sensul de dincolo).
O mostră de ingeniozitate formală este şi Muzeul de Artă din Denver, pe care Libeskind l-a imaginat ca un conglomerat de „cioburi” metalice. Deşi îmbinate cu atenţie, ele par a simboliza mai degrabă haosul decât ordinea; clădirea pare o explozie, te simţi ca în faţa unui fenomen natural, de o frumuseţe răvăşitoare, dar cumva şi înfricoşător. În unele secţiuni, pereţii sunt orientaţi către exterior şi par nişte uriaşe prore. Clădirea în sine este de fapt o completare a vechiului muzeu, o transpunere în cheie modernistă a unei fortăreţe medievale, semnată de arhitectul italian Gio Ponti.
Cum era aproape imposibil să completezi în sensul compatibilităţii construcţia excentrică a lui Ponti, Libeskind a luat decizia înţeleaptă de a pune lângă ea ceva complet diferit. A rezultat un spaţiu impresionant vizual, în care aproape că nu există pereţi orientaţi la 90 de grade, cu linii care se unesc şi se întretaie continuu. Libeskind însuşi mărturisea că a vrut să creeze un muzeu „cu ambianţă, cu atmosferă, în care arta să fie cu adevărat pusă în valoare. Muzeul nu trebuie să fie doar o frumoasă cutie cu bogăţii, ci şi o clădire memorabilă”.
Printre ultimele realizări ale lui Daniel Libeskind se numără „Memoria e Luce”, un memorial pentru victimele atentatului din 11 septembrie de la New York, în Padua (Italia) şi „The Maurice Wohl Convention Centre/Bar Ilan University” la Tel Aviv (Israel). Pentru Libeskind, câştigătorul proiectului de refacere a zonei din New York distruse de atentatul din 2001, memorialul din Padua a constituit încă un prilej de a traspune arhitectural valorile poporului american şi de a omagia victimele acelei tragice zile. Totul a pornit de la o grindă de oţel salvată din dezastrul de la World Trade Center şi care a fost donată regiunii italiene în care se află oraşul Padua. Libeskind a conceput un monument-carte, „Cartea Istoriei” cum o numeşte chiar el, străbătut permanent de lumină, un simbol pentru ideea de libertate.