Daoíz y Velarde cultural center

Centrul Daoíz y Velarde este un exemplu de conversie prin care arhitecţii au căutat să păstreze intactă moştenirea industrială şi militară a Madridului. Geometria clădirii şi principalele elemente structurale delimitează aici un amplu spaţiu interior ce serveşte drept container pentru diferitele activităţi ce se desfăşoară în cadrul centrului

Text: Sabin Borş n Foto: Alfonso Quiroga

Separat în două zone cu intrări separate şi arii distincte de circulaţie, volumul creează un ansamblu spaţial unitar şi echilibrat, potrivit mai multor tipuri de evenimente. Pen­tru a genera totuşi variaţii la nivelul interiorului, proiectul cuprinde un spaţiu intermediar ce separă „containerul” de tipologii recente de utilizare, asigurând astfel un filtru de protecţie în raport cu ex­teriorul. Delimitările din interior nu au obstrucţionat redarea şi experimentarea spaţiului ca formă extinsă a exteriorului, iar sistemul de ventilaţie şi lumină naturală contribuie o dată în plus la accentuarea ideii de „piele” (neutră) pe care clădirea mizează pentru a face loc evenimentelor culturale de mare diversitate des­fă­şurate aici. Aşa cum se întâmplă în majoritatea proiec­telor de conversie şi conservare, faţada de că­rămidă a fost păstrată, asemenea structurii a­coperişului realizat din profile de metal, acestora fiindu-le adăugată o structură din plăci de beton. Programul arhitectural reflectă valorile societăţii de astăzi în primul rând prin atenţia sporită care a fost acordată eficienţei energe-tice. Cu toate acestea, centrul cultural realizat de Rafael de La-Hoz se înscrie într-o serie de proiecte mult similare, construind o identitate arhitecturală depen­den­tă mai degrabă de aspectul formal al clă­dirii. Compoziţia echilibrată a ansamblului şi ritmul pe care lumina naturală îl punctează de-a lungul spaţiului interior reprezintă o ra­ţio­nalizare a acestuia din urmă; ca şi în cazul proiectului semnat de Zaha Hadid, a fost că­u­tată o anumită continuitate cu peisajul, exprimată aici prin felul în care volumetria de an­samblu se constituie ca un spaţiu de tranzit. Acesta exprimă un proces de transformare continuă a spaţiului sub influenţa parcurgerii şi „ocupării” sale, oferind o soluţie pragmatică mai degrabă decât una expresivă. Însă acest spaţiu este deopotrivă o metaforă pentru ne­voia arhitecturii de a crea cadre de activitate mai mult decât metafore elaborate care ar rămâne într-un fel auto-referenţiale. Prin aceasta, arhitectura deschide spaţiul evenimentului.