fbpx


White November igloo

De ce sunt/nu sunt arhitecţii de vină

Mi se întâmplă tot mai des ca atunci când ajung să cunosc oameni noi şi să-mi mărturisesc profesia, mai devreme sau mai târziu, când nivelul de intimitate o permite, să fiu politicos pus la zid în legătură cu starea arhitecturii din România. De obicei se începe cu chestiuni benigne, eventual cereri de opinii în legătură cu vreo construcţie proprie sau vreun obiectiv cunoscut, ca apoi discuţia să vireze către „orori” (ghilimele citatului chiar reprezintă un citat). Mărturisesc că de la o vreme devine enervant. Şi frustrant, că în faţa argumentelor urâţirii spaţiului public nu prea am ce replică să dau. Mă refugiez în generalităţi, în disculpări personale şi în vagi analize generale. Nu-mi place…

Bruno Andreşoiu

Fapt e că România contemporană e o ţară tot mai urât construită, care îşi martirizează patrimoniul oricum sărac, o ţară în care calitatea spaţiilor urbane scade constant, în care satele sunt aneantizate de construcţii monstruoase, litoralul este complet manelizat şi de nefrecventat (deşi succesul comercial spune exact contrariul), staţiunile montane îşi pierd farmecul etc. S-ar putea scrie tomuri despre măgăriile arhitecturale ale ultimilor douăzeci de ani, care n-ar folosi oricum la nimic, atâta timp cât nimeni nu îşi va asuma vreo vină sau responsabilitate. Tot aşa cum nimeni, după 89, nu a avut curajul sau demnitatea să îşi asume o cât de mică vină pentru ororile sistemului trecut, mi se pare că tot nimeni nu va recunoaşte sau va fi tras la răspundere pentru dezastrul arhitectural al ultimilor ani, deşi voci acuzatoare au tot existat şi continuă să se facă auzite. În mod predictibil, anatema cade cel mai des asupra arhitecţilor, dintr-o logică şi la îndemână identificare: arhitectură = arhitecţi, combinată cu naţionala lene a analizei profunde şi pasiunea simplificării vehemente. Cine ar avea răbdare să-şi bată puţin capul şi să caute să înţeleagă ar constata că arhitecţii nu sunt singurii participanţi la procesul de luat fiinţă al arhitecturii, ba chiar, în virtutea unor devieri ce ţin de trecutul nostru recent, aş zice că nu sunt nici măcar cei mai importanţi. În primul rând, construcţiile, ca rezultat al proiectării inclusiv de arhitectură, sunt maşinării complexe, care implică tot mai multe competenţe şi profesiuni, inginerii şi consultanţii de diferite specializări reducând semnificativ prezenţa scenică a rolului tradiţional al arhitectului. Apoi, în jurul actului de arhitectură există o mulţime de mecanisme de reglare (de la procesul de autorizare – certificate de urbanism, avize, autorizaţii etc., la reglementările specifice ale fiecărui proiect – normative, verificatori atestaţi etc.) al căror scop ar trebui să fie controlul calităţii şi eliminarea aberaţiilor şi care sunt controlate în mod real de alţi actori decât arhitecţii. De aceea, dacă responsabilitatea (tehnică şi parţială) a proiectului este sau ar trebui să fie a arhitectului, responsabilitatea apariţiei arhitecturii în cutare loc nu (mai?) este nici pe departe exclusiv de resortul său.
Şi dacă tot am vorbit de ingineri şi consultanţi, vă propun mai jos un tabel (deschis) al argumentelor pro şi împotriva culpei arhitecţilor, tabel care nu va face România mai frumoasă, dar care poate că ne va ajuta să ne înţelegem poziţia în proces…

De ce sunt arhitecţii de vină

l Pentru că se practică semnătura de complezenţă (se semnează şi ştampilează proiecte incalificabile pentru sume derizorii);
l Pentru că se fac proiecte în mod obiectiv urâte, din lipsă de talent, profesionalism, preocupare, grijă sau, pur şi simplu, din prostie;
l Pentru că acceptă derogări grosolane de la sau încălcări flagrante ale regulamentelor de urbanism doar pentru satisfacţia clienţilor;
l Pentru că se se vând prea ieftin;
l Pentru că mulţi dintre ei s-au făcut complicii infractorilor imobiliari – în sensul sprijinului acordat încălcării regulamentelor, deci a legii;
l Pentru că practică o profesie liberală lipsiţi de rudimentele educaţiei activării într-o piaţă liberă şi competitivă;
l Pentru că multe orori sunt proiectate, în virtutea unor merite antediluviene, de dinozauri uitaţi de timp care refuză încă să se retragă din activitatea de proiectare;
l Pentru că nu urmăresc executarea construcţiilor proiectate până la capăt;
l Pentru că practică din plin concurenţa neloială bazată pe preţuri de dumping, ceea ce duce la degradarea calităţii serviciilor realizate;
l Pentru că, nerespectându-şi ei înşişi statutul, au ajuns să nu fie respectaţi de clienţi;
l Pentru că într-o ţară care s-a vândut ieftin primului venit, arhitecţii nu au reuşit nici ei să facă excepţie.

De ce nu sunt arhitecţii de vină

l Pentru că nu lor le aparţine decizia finală legată de aspectul unei construcţii (cel puţin nu întotdeauna) şi adesea sunt impuse gusturi îndoielnice;
l Pentru că nu există o legislaţie care să protejeze proiectul de arhitectură de modificările făcute fără acordul autorului;
l Pentru că proiectarea de arhitectură este subfinanţată, retribuirea actului de proiectare fiind adesea mult sub pragul decenţei;
l Pentru că nu întotdeauna le sunt contractate toate fazele proiectării;
l Pentru că actul de autorizare a unei construcţii nu impune, decât în foarte rare cazuri, criterii de estetică arhitecturală;
l Pentru că legislaţia actuală nu privilegiază actul de arhitectură, lăsat mult în urma celorlalte componente ale proiectului (timp, buget, construcţie);
l Pentru că educaţia arhitecturală a clienţilor (în medie) este foarte precară şi generează o cerere de valoare foarte scăzută;
l Pentru că în România sunt cel mult 6 000 de arhitecţi practicanţi (dintre care o mare parte angajaţi), care nu pot fi, matematic vorbind, autorii tuturor proiectelor care ne-au porcit habitatul;
l Pentru că mulţi clienţi acceptă proiecte făcute de ingineri constructori fără nicio pregătire sau măcar veleitate pentru dimensiunea estetică a proiectelor.

Tag-uri:
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0