De colţ

Din categoria clădirilor de colţ… Acest subiect generează nenumărate dezbateri la ora actuală: clădirea de colţ trebuie să fie un accent, să nu fie, să preia tensiunea confruntării între străzi şi s-o destindă într-un gest de unificare sau, dimpotrivă, s-o exprime prin conflict şi tratare diferită a faţadelor, să mintă frumos sau să spună adevărul, să comporte derogări de la regimul de înălţime stipulat de regulamentele de urbanism sau să nu comporte ş.a.

Text: Silvia Gugu
Foto: Ştefan Tuchilă, Graphic Studio

Amplasamentul de colţ este un amplasament cu mai multă răspundere faţă de spaţiul public, întorcând către stradă (străzi) cel puţin două feţe. Apoi, o intersecţie este un spaţiu public superior calitativ în raport cu strada, fie numai prin faptul că e generat de confluenţa a două străzi şi dubla cantitate se traduce în calitate prin interacţiunea volens-nolens a fluxurilor. Probabilistic, numărul privirilor atrase de colţul unei intersecţii, numărul interacţiunilor şi numărul evenimentelor în acel punct sunt superioare aceloraşi parametri măsuraţi în lungul unui culoar stradal. În expoziţia organizată în cadrul Forumului barcelonez în 2004 de către Manuel de Solà-Morales a fost avansată ideea că, practic, colţul (intersecţia) reprezintă generatorul oraşului, ceea ce este perfect adevărat, începând de la ritualul roman de trasare a axelor cardo şi decumanus intersectate la 90 de grade şi terminând cu observaţia că cele mai mari dintre noile metropole (Bombay, Mexico City, Cairo, Istanbul) sunt de fapt „colţuri”, intersecţii prin care trec fluxuri de populaţie şi activităţi umane la nivel global.

Colţul apare aşadar ca prilej de a reflecta contrastul, consensul, conflictul, tot ceea ce stă în natura urbană. Dacă până în revoluţionara epocă modernă şi chiar după, în regimurile totalitare, colţul trebuia să transmită spaţiului public ideea de ordine, unitate, control, echilibru şi măreţie/monumentalitate, ceea ce reprezenta în fapt mesajul puterii centralizate către popor, în democraţia contemporană colţul renunţă la mascarea conflictului între o textură şi alta, între stânga şi dreapta, o direcţie şi cealaltă, propunându-şi de cele mai multe ori să exprime tensiune, libertate de confruntare, alternativă etc.

În cazul unei zone rezidenţiale relativ liniştite, problema pare să fie mai simplă. În schimb, atunci când colţul respectiv este vizibil dintr-o piaţă urbană precum Charles de Gaulle, e firesc ca o însemnătate suplimentară să se abată asupra clădirii, care devine punctul de graniţă – la nivel vizual – între o zonă eminamente publică şi una predominant rezidenţială. Decizia arhitecţilor a fost să sublinieze colţul printr-un accent vertical (casa scării), o soluţie în cheie tradiţională şi, în acelaşi timp, să despartă faţadele casei în două registre texturale, corespunzătoare celor două străzi.

Astfel, casa se desface din colţul terenului ca un evantai, răspunzând (cu sau fără intenţie) la ideea de colţ ca punct generator; aici începe aparatul circulator al casei, prin poziţionarea accesului, şi tot aici se ridică şi componenta lui verticală. Dorinţa de exploatare eficientă a terenului, destul de mic, a dus la dimensiuni considerate de către arhitecţi ca fiind masive: clădirea, deşi are numai 130 de metri pătraţi pe nivel şi două etaje, pare prea robustă tocmai pentru că e amplasată pe colţ şi nu în front. Acesta a fost principalul argument pentru intenţia de a trata diferit cele două faţade închise în unghi ascuţit: cilindrul cu scara şi jumătatea care cuprinde living-ul la nivelul parterului se înfăşoară în cărămidă, în timp ce jumătatea cealaltă e placată cu piatră. Singurul amestec contextual în această decizie este prezenţa fragmentară a elementelor placate cu cărămidă la casele din împrejurimi; altfel, omogenitatea zonei nu dă prilej pentru segregarea clădirii. În schimb, interpretarea elementelor recurente în morfologia zonei – logii, scara închisă în cilindru, ferestre în bandă etc. – dedică locuinţa unui contextualism de manieră postmodernă, temperat, dar afişat cu convingere. Toate aceste elemente converg către cilindrul scării de pe colţ, care devine vortexul întregii compoziţii.

Solicitările beneficiarului încadrându-se în registrul firesc – o locuinţă caldă, primitoare, confortabilă, pitorească – spaţiul a fost modelat cu generozitate, lăsând ample goluri peste living şi deschizând dormitoarele către logii mari, dar protejate de priviri indiscrete. Lipsa spaţiului în jurul casei, pricinuită de exploatarea maximală a terenului, a făcut ca grădina să se mute pe acoperiş, unde terasa generoasă oferă panorama asupra întregii zone. Aceasta a dus la înălţarea cilindrului de colţ cu încă un segment din cărămidă de sticlă, începând să invoce ideea de foişor – un alt element des întâlnit la arhitectura caselor dintre războaie.

Stând aşa de strajă în răscrucea care se vede încă din Charles de Gaulle, micul „turn” de colţ, cilindrul compact înfăşurat defensiv în cărămidă pare crescut o dată cu intersecţia, ar putea fi oricare dintre cilindrele din orice intersecţie, şi-mi aduce aminte de o frază al cărei autor l-am uitat, pentru că şi el ar fi putut fi orice bătrân, în orice intersecţie, oricând: “Here I stand, hat-in-hand, on a busy corner of a street, begging people to throw me their wasted hours” („Iată-mă stând, cu pălăria în mână, la colţul unei străzi pline de freamăt, cerşind trecătorilor timpul lor irosit în zadar”) …