De vorbă cu Rene Davids
Rene Davids a primit diploma de arhitect din partea Universităţii din Santiago, Chile, după care a obţinut Fellowship British Council în Design Sustenabil la Royal College of Art din Londra. A trecut de la statutul de student la cel de profesor în această instituţie şi la Macintosh School în Glasgow, apoi a coordonat, timp de opt ani, programul de Diplomă la Architectural Association School. Printre facultăţile la care a predat se numără şi Pontificia Universidad Católica de Chile din Santiago şi Universitatea din New Mexico, iar în prezent este Profesor de Arhitectură şi Urbanism la UC Berkeley School of Architecture. Este un arhitect pasionat de abordările contextuale, sustenabile, cu câteva proiecte finalizate în SUA, şi are activitate susţinută şi în domeniul cercetării. În cadrul ROCAD 2012 (Bucureşti) a prezentat, de altfel, un proiect ce studia modul de construire topografică a aşezărilor din America de Sud. Despre învăţământul superior de arhitectură, despre spiritul internaţional şi culoarea locală, vom vorbi în continuare cu Rene Davids, un profesionist a cărui experienţă acoperă trei continente.
Igloo: Cariera dumneavoastră acoperă mult mai mult decât o singură profesie. Vă consideraţi în primul rând arhitect, urbanist, profesor sau cercetător în domeniul arhitecturii?
Rene Davids: Sunt puţin din toate, într-adevăr. Nu ştiu dacă mă consider unul dintre aceste lucruri mai degrabă decât celelalte… Presupun că am petrecut cel mai mult timp predând arhitectură, dacă e să calculez concret cât ore aloc zilnic fiecărei activităţi, dar nu pot numi asta menirea mea principală, totul are cumva aceeaşi însemnătate pentru mine. Activităţile profesorale sau cele conexe lor îmi ocupă cea mai mare parte a timpului, dar şi munca de cercetare.
Igloo: Ca profesor cu experienţă internaţională, credeţi că perspectiva academică asupra arhitecturii diferă de la locaţie la locaţie? Sunt proiectele de şcoală diferite, sunt cerinţele mai mici sau mai ridicate, sunt studenţii diferiţi? Există un mod internaţional de a preda arhitectură?
R.D.: Cred că există un spirit internaţional pe de o parte, dar există diferenţe culturale chiar în cadrul aceleiaşi ţări şi, deci, şi în modul în care se predă în cadrul şcolilor de arhitectură. De exemplu, în Anglia, Architectural Association, unde am predat, este (sau era, la momentul în care am fost acolo) diferită de Bartlett şi în mod cert diferită de restul instituţiilor din restul ţării sau chiar din Londra. În cadrul aceleiaşi ţări, există mai multe şcoli de arhitectură. Sunt diferenţe cumva interne, dar şi diferenţe între Anglia şi America Latină şi America de Nord.
Igloo: Sunteţi de asemenea implicat în proiecte de cercetare, primind mai multe burse sau Fellowships pentru acest scop. Vă bazaţi lucrările de cercetare pe exemple întâlnite în experienţa câştigată în proiectele realizate ca arhitect sau este tocmai invers – aplicaţi concepte teoretice formulate anterior asupra proiectelor de zi cu zi? Cine are ultimul cuvânt – arhitectul sau teoreticianul?
R.D.: Da, sunt de asemenea implicat în proiecte de arhitectură. Nu pot să proiectez doar forme lipsite de sens, deci conceptele au un rol important. Nu ştiu dacă asta întrebi, dar, da, de multe ori proiectele au legătură cu munca mea de cercetare. Există, de fapt, o legătură între activitatea ca profesor, cea teoretică şi cea de practician al arhitecturii, dar această conexiune nu este întotdeauna foarte vizibilă sau directă. Sunt lucruri pe care le descopăr şi le aplic ulterior proiectelor. În sens invers, (dinspre proiect spre teorie), se întâmplă mai rar, sau sub altă formă: de-a lungul unui proiect, apar anumite subiecte interesante, care pot fi apoi extinse printr-o cercetare mai aprofundată. De asemenea, cred că îmi place să predau pentru că învăţ multe de la studenţi, poate acesta este motivul principal pentru care fac asta, pentru care îmi place să predau şi să fiu în acest mediu. Niciodată nu îi tratez pe studenţi ca şi cum eu ştiu mai multe şi ei ştiu mai puţin – da, uneori, asta e necesar, dar întotdeauna sunt deschis să aflu mai multe de la ei. Presupun că sunt numeroşi profesori ce predau uni-direcţional, de sus în jos, din trunul de fildeş, dar mie nu-mi place acest stil, îmi place să creez legături cu studenţii mei, ca fiinţe umane ce învaţă unele de la celelalte. Altfel, nu m-ar intresa deloc această parte a profesiei. Şi cred că mă păstrează proaspăt, mă face să-mi actualizez programa permanent. Nu cred că e bine să predai aceleaşi lucruri an după an. Dacă vii cu informaţii proaspete şi arăţi interes, cred că şi studenţii sunt motivaţi, altfel… îmbătrâneşti, într-un fel deloc interesant, te plafonezi.
Igloo: Prezentarea de astăzi arăta peisajul construit din America Latină ca ţinând cont de factorii topografici, dar şi de o ierarhie socială a locuitorilor. Un subiect vast. Cum se reflectă aceste studii în proiectele dumneavoastră de arhitectură?
R.D.: Cum spuneam anterior, nu se traduc automat întotdeauna. Totuşi, dacă ne gândim la aspectul topografic, am studiat şi vorbit despre Rio de Janeiro ca oraş construit într-o zonă cu dealuri. Ei bine, am luat parte la un concurs de arhitectură organizat pentru San Francisco, de asemenea un oraş cu peisaj deluros. Situl în cauză făcea parte dintr-o colină şi, în cazul acestui concurs, pot spune că experienţele avute de-a lungul proiectelor de cercetare din zone asemănătoare m-au ajutat foarte mult în dezvoltarea conceptului. Totuşi, nu pot afirma că acest lucru se întâmplă tot timpul – uneori e un schimb de informaţii, alterori legătura e mai puţin puternică. În cazul sitului concursului din San Francisco, am fost foarte interesaţi de modul în care memoria peisajului fusese ştearsă în mod artificial, asemenea exemplului oraşului Rio. Dealul ce alcătuia situl (în San Francisco) era traversat de o autostradă construită anterior şi negată acum la nivel oficial, ca o amprentă urâtă a istoriei, nu mai era pe placul nimănui. A fost interesant de urmărit cum această perspectivă asupra ceea ce înseamnă „ istoric” s-a schimbat de-a lungul deceniilor. În Rio, dacă există elemente de patrimoniu construit, sunt protejate şi nimeni nu le va dărâma, dar în urmă cu doar 80 de ani au şters un deal întreg de pe faţa pământului (pentru că adăpostea clădiri coloniale, iar Brazilia devenise independentă). Conceptul asupra ceea ce este valoros şi important din punct de vedere istoric se schimbă odată cu timpul. În cazul din San Francisco, nimeni nu acorda atenţie autostrăzii, nimeni nu vroia să ştie nimic despre asta, dar am considerat că este un fapt interesant în memoria locului şi atunci am încercat să marchez acest lucru prin proiect. Deci, este un caz în care experienţele dobândite în America Latină în ceea ce priveşte peisajul construit m-au influenţat într-un proiect din America.
Igloo: Aţi putea să-mi daţi mai multe detalii despre proiectul din Valparaiso? Premiul întâi la concursul Central Glass International: „Architecture Coexisting with World Heritages Sites.
R.D.: Proiectul este în acelaşi timp cel mai vechi proiect al nostru, şi cel mai nou, şi a debutat ca un proiect de cercetare personală. Este amplasat pe o zonă deluroasă din Chile, pe coastă, topografia este foarte pronunţată. Pantele dealurilor fiind foarte abrupte, localnicii se deplasau de jos în sus şi invers în mod tradiţional cu ajutorul unor funiculare (ascensores). Dar acestea sunt foarte vechi, nesigure (doar trei mai funcţionează) şi atunci oamenii preferă să ia taxiuri colective mai degrabă decât să urce dealul în ascensoare. Pe de altă parte, părerea generală este că ar trebui păstrate şi restaurate tehnic şi funcţional. Este interesant ce s-a întâmplat şi cu alte aspecte ale infrastructurii oraşului, odată cu scăderea fluxului economic din Valparaiso. Aşezarea a început să se degradeze, iar acest fenomen a continuat de-a lungul secolului trecut. Dar, în prezent, oraşul are potenţial turistic, este pitoresc şi unic, inclusiv datorită acestor ascensores. Pentru a primi turiştii, au apărut foarte multe investiţii în infrastructura oraşului şi clădiri noi, precum un muzeu foarte bine aşezat în contextul urban şi, după părerea mea, destul de modern ca aspect. Sunt multe lucruri care se întâmplă acum cu oraşul, după o perioadă foarte îndelungată de inactivitate şi degradare urbană, şi este o etapă importantă pentru oraş. Situaţia este puţin complicată de faptul că există critici, unii oameni afirmă că nu-şi doresc turism, nu vor ca oraşul să se umple cu străini, ei au nevoie ca vieţile lor să fie mai bune, nu cele ale turiştilor. Totuşi, cred că politica oraşului este destul de sensibilă şi la aceste lucruri şi în final se va vedea că decizia de modernizare a oraşului a fost una corectă.